Raport asupra realităţii. Pentru tineri

Dacă aş putea transmite un mesaj către tineri, către cei care încă nu s-au pervertit nici la cap nici la suflet, şi, mai ales dacă ar putea ajunge acest mesaj la aceşti tineri, le-aş spune câteva lucruri pe care eu le consider cruciale pentru ceea ce înseamnă misiunea lor şi pentru ceea ce înseamnă situaţia în care ne aflăm astăzi. Chiar astăzi. Fără să practic tâmpa – numită într-un mod cu totul ilicit – „iubire frăţească” sau, la fel de mincinos numita „smerenie”, cu alte cuvinte fără să am grijă să nu jignesc pe vreun „frate” - chiar dacă voi fi considerat lipsit de „smerenie”.

De altfel, această tehnică este un fel de modă ortodoxă: mai bine minţim – şi omisiunea este tot o minciună – decât să ne tulburăm „fraţii”. Iată păcăleala: când toate apele sunt tulburi şi tulburătoate, când totul în jurul nostru ne acoperă şi ne sufocă cea mai mică încercare de a vieţui normal, noi alegem pudibonderia abstractă – care e un fel de snobism pe cât de confortabil, pe atât de perdant. Şi acesta este unul dintre motivele pentru care suntem în situaţia în care suntem: refuzăm adevărul în numele „prieteniei”, „frăţiei”, „smereniei”, etc; iată de ce nu s-a întâmplat de decenii întregi să rupem suprafaţa impusă de sistemul anticreştin din România.

Aşadar, consider că îi am în faţă pe acei tineri despre care vorbeam mai sus. Lor le adresez acest raport asupra realităţii, o realitate iresponsabilă şi distrugătoare, la care noi, cei de dinaintea lor, împreună cu cei de dinaintea noastră şamd, participăm, printr-un exerciţiu anticreştin de complicitate subumană.

Plecaţi de la premiza fecundă şi uşor de constatat şi de către orbi, că astăzi, în România, nu există o formă organizată importantă, de care să ţineţi seama, în nici un domeniu fundamental. Acesta este primul pas: intraţi cu toţii în Biserică, nu doar duminica şi nu doar să asistaţi la liturghie; ci intraţi în adevăr, găsiţi-vă duhovnici şi faceţi în aşa fel, încât, după ce aţi intrat în Biserică, să simţiţi că şi Biserica a intrat în viaţa voastră, în voi, în fiecare din voi.

Apoi, cu dezinvoltura pe care v-o va da practicarea libertăţii – a singurei libertăţi care vă va veni, pe de-o parte din faptul, mai vechi pentru cei mai mulţi, al Tainei Sfântului Botez, iar pe de altă parte din suprapunerea persoanei botezate peste vieţuirea în Hristos – trăiţi-vă întreaga viaţă, în fiecare clipă. Este o provocare, provocarea firescului. Sunt deosebit de puţini oameni care pricep aceste lucruri – fie ei laici sau părinţi; anume faptul că tot ce ne înconjoară trebui trăit, dar în chip creştin, din perspectiva noastră, a drept credincioşilor. Aici nu are nimic a face vreunul dintre cuvintele care vă învaţă că voi sunteţi creştini în măsura în care vorbiţi frumos, plătiţi toate taxele la timp, îi iubiţi şi pe duşmanii care Îl hulesc zi de zi pe Hristos – când noi înşine nu Îl iubim încă nici pe Hristos -, că ar însemna că voi sunteţi în Biserică dacă sunteţi supuşi şi obedienţi faţă de cei care ne batjocoresc credinţa, ne iau în râs sfinţii şi ne terfelesc în acest fel neamul – chiar aici şi chiar cu complicitatea noastră. Nu luaţi în seamă nici mândria fără seamăn a celor care vă îndeamnă să încercaţi să vă mântuiţi prin cultură – pentru simplul fapt că nimeni niciodată nu s-a mântuit prin cultură. Şi nici pe cei care vă arată drumul pe dos al creştinismului, adică vă deschide în faţă privilegiile de invidiat ale apartenenţei voastre la iudeo francmasonerie – pe care ei o numesc în fel şi chip, tocmai pentru a putea amăgi şi a pierde cât mai multe suflete.

Mai pe scurt, vă îndemn să uitaţi toate aceste vorbe, dacă cumva aţi fost deja contaminaţi cu ele. Apoi, nu ascultaţi de nici un om „important”, de nici un îndemn – din care sunt cu nemiluita. Întrebaţi-vă cine sunt cei care vă cheamă, cei care vă îndeamnă; au ei legătură cu credinţa noastră, mai mult decât sub aspect declarativ? Sunt ei trăitori români? Dacă nu, şi vă spun sigur că nu, atunci lucrul devine mult mai simplu: fiind în Biserică, faceţi-vă legăturile cu cei care au trăit româneşte, în dreapta credinţă şi în limba română. Chiar dacă ei nu mai trăiesc, găsiţi legăturile în scris – pentru că, vă reamintesc că, prin scris, noi suntem contemporani cu toţi cei cu care nu mai putem fi fizic împreună, dar de care avem atâta nevoie. Ei tocmai din acest motiv au scris ceea ce au scris – putem să spunem că „ne-au scris”-, pentru ca noi să-i putem avea aproape, în acest fel, şi să-i folosim.

Cu alte cuvinte, după ce v-aţi asigurat că sunteţi pe terenul propriu vouă ca români, puteţi lucra. Trebuie să lucraţi – mai mult, este singura noastră şansă: lucrarea voastră, susţinută de lucrarea rugăciunii care se face aici şi acum, precum şi în cealaltă lume, pentru voi. Aveţi tot ceea ce vă trebuie – nu mai plecaţi urechea nici la laudele lor de sine, nu mai luaţi aminte nici la falşii eroi care salvează binele universal – aici e vorba despre binele şi universul lor: aşa univers aşa bine! - şi care stârpesc răul închipuit; închideţi televizoarele prin care noi suntem obligaţi de către noi înşine, în fiecare zi, să uităm de adevăr şi să ne maimuţărim vieţile. Ruptura voastră de mânia proletară, de veselia planului cincinal, de zâmbetul stomatologic europeano-unionist, de mândria ucigătoare de „a fi un adevărat om modern european”, de iluzia abundenţei care din pierzătoare a ajuns, în varianta oficială, „salvatoare”; puterea voastră de a face abstracţie de parkinsonul metafizic contemporan şi paralizia senilă culturală în care trăim; curajul vostru de a fi normali, într-un fel mântuitor pentru noi. Nimic altceva nu ne mai poate salva.

Ce să lucraţi? Cu alte cuvinte, revine întrebarea „ce e de făcut?” Nu cred că şi în cazul vostru – de la voi ar trebui să se vadă cu claritate ce aveţi de lucrat. Chiar din locul în care veţi ajunge – trebuie să aveţi îndrăzneala să porniţi. Faceţi în aşa fel încât cultura românească să înceapă din nou să fie cultură românească, a cărei menire este să exprime adevărurile fundamentale ale vieţii proprii nouă, românilor şi, în acest fel, să ne înlesnească trăirea firescului. Organizaţi-vă oricum: în asociaţii, fundaţii sau pur şi simplu în grupuri de prieteni sau de fraţi întru dreapta credinţă rostită în limba română în contul şi spre mântuirea neamului. S-ar putea să vi se pară prea patetic ceea ce vă spun – dacă e aşa nu-i nici o problemă: patetismul nu înlătură adevărul. Faceţi politică, ştergând cu buretele tot ce este acum – toată politica care se face acum. Înfiinţaţi partide politice care să nu aibe nici cea mai mică legătură cu ceea ce se petrece acum în ţară – desenaţi portretul unei ţări car ar trebui să fie România cea iubitoare de Hristos. Nu cotează că nu e la modă şi nici că politicienii români au „şcoală” – tocmai asta e în favoarea voastră. Puteţi inventa, puteţi să începeţi continuarea poveştii noastre, chiar de acolo de unde a fost lăsată.

Cred, însă, că e mult mai important să ştiţi ceea ce nu trebuie să faceţi – sau cum am spune „ce nu e de făcut”; e interesant că nimeni nu se întreabă „ce nu e de făcut?” sau „ce nu trebuie făcut?”, ca şi când ai putea să ştii ce e de făcut, fără ca înainte să ştii ce nu e de făcut.

Ce nu trebuie făcut: în primul rând să nu cumva să îngroşaţi rândurile imitatorilor. Sunt mai multe specii dar două sunt mai frecvent întâlnite în zilele noastre: imitatorii celor străine şi imitatorii istoriei româneşti, după ureche, altfel spus: formal. Prima categorie este cel mai des întâlnită şi este compusă din cei care se îmbracă, îşi fac castele, mănâncă, cântă, scriu, mai pe scurt: se comportă în toate manifestările vieţii cotidiene, imitându-i pe străini. Este un fel de tremurătură a existenţei care creează convingerea că viaţa e o piftie care se prelinge peste lumea românească – nu numai pe cea românească - şi care înlocuieşte trăirea firească a românilor, în cadrele stabilite de Tradiţie. Despre Tradiţie este necesară o discuţie separată, pe care o vom face într-alt raport.

Cea de-a doua categorie de mimetici este compusă din cei care n-au priceput mai nimic din istorie – în foarte rarul caz în care ar fi încercat s-o facă – şi, fără să priceapă nimic, practică un fel de ocultism prin analogie. Sunt cei care se îmbracă sau se tund sau fac gesturi, imitând pueril şi fără substanţă diferite personalităţi. Mai scurt, sunt cei care se poartă social ca şi când ar aparţine unei alte perioade istorice decât celei în care trăiesc. Ca la balul mascat din clasa a V-a. Numai că ei sunt foarte serioşi când se manifestă.

Sigur că nu ştiu ce să facă mai mult decât să se îmbrace, sau să poarte frizura şcl prin acestea imitând văzutul; şi pe bună dreptate, fiindcă ei nu sunt unde ar trebui să fie, nu sunt nici în realitate cotidiană şi nici în interiorul Tradiţiei. Şi atunci, scopul vieţii lor este să activeze pur şi simplu. Ca urmare: ori se căznesc să cânte ca Maria Tănase, ori cară nişte steaguri dintr-un loc în altul – cu mare mândrie pentru imprimeurile de pe tricouri – ori comemorează ceva – ceva ce ar trebui într-adevăr comemorat, dar aceasta aparţine unui sector foarte special de preocupări... -, ori se tund ca iluştrii înaintaşi, ori poartă cămăşi de o culoare – cu sau fără diagonale şi insigne -, ori iau atitudine – desigur că acasă sau între prieteni – ori se dezbracă în chiloţi pe scenă în faţa lumii şi rostesc cu mândrie sinceră: „Maineimiz Roberta Anastase ai riprizănt Rumeinia”, pe care – doar în treacăt fie spus - chiar a ajuns să o reprezinte, ca urmare a calităţilor fiziologice şi anatomice – e şefa camerei deputaţilor din parlamentul României -, ori....

Vă rog să observaţi că toţi, dar absolut toţi, cântă cu toată fiinţa lor, ori de câte ori vine ocazia „Noi suntem români!”. Nu trebuie contestată sinceritatea celor mai mulţi – mai puţin a instructorilor de la serviciile secrete – cum nu trebuie să se înţeleagă că noi nu am fi români. Trebuie însă văzut, odată pentru totdeauna, că manifestarea formală nu este suficientă pentru a ne transforma în altcineva, dacă cumva ar fi necesar acest lucru; noi nu devenim alţii nici prin haine sau lipsa hainelor, tot aşa cum nici prin cântecele generaţiilor trecute noi nu devenim generaţiile trecute; acest mecanism este un atribut propriu ocultismului – după cum am mai spus - , definit ca ştiinţa anticreştinismului care, prin tehnica analogiei, pleacă de la prezenţa unui obiect în univers şi încearcă se influenţeze diferite existenţe (persoane) cu care a fost în contact acel obiect – se mai numeşte şi practică satanică. Astfel că nimeni nu va deveni legionar dacă poartă cămaşa verde – de altfel a spus-o însuşi Căpitanul, iar într-o circulară chiar a interzis cămaşa verde, tocmai din cauza faptului că niciodată cămaşa verde nu a transformat pe cineva din nelegionar în legionar! Niciodată, şi cu mare siguranţă! Cum noi nu putem să susţinem că suntem români, pentru că, şi atunci când cântăm că suntem români, în vreme ce neprietenii noştri ni-l mai omoară o dată pe Eminescu. Noi cântăm cât suntem de români – cu toate gesturile coregrafico-artistice, cu pumnii în piept, cu ceva vene umflate la gât şcl - iar cei care ne conduc ne ucid sufletele şi trupurile. Ale noastre, ale celor care au fost înaintea noastră şi ale copiilor noştri. Dar: „noi suntem români”, plus „stăpâni”, plus „în veci”, plus Traian şi Decebal, plus...Ceea ce nu se înţelege este: cine „noi suntem români”? Cei care suntem complici continuu cu crima organizată de statul român asupra poporului român? Sau, poate, cei care, cu mare grijă pentru noi, ne sfătuiesc că nu e bine să „te pui cu ei”? Sau – cine mai ştie? -, poate, cei care se luptă cu efectele legilor anticreştine şi, în acelaşi patologic timp, se opun oricărei porniri normale de a crea o poziţie normală politică, poziţie politică care ar pune în cadrele fireşti vieţuirea românească? Este adevărat că străzile, casele, magazinele, par a fi de oriunde, numai din România nu. Dar, imaginaţi-vă cum ar trebui să arate străzile, dacă fiecare s-ar îmbrăca cu hainele unuia dintre bravii noştri înaintaşi: ca spitalul de nebuni.

Nu, nici hainele, nici cântecele, nici majoretele îmbrăcate roş-galben-albastru, nici chiar echipa de fotbal şi nici alte elemente de recuzită nu vă pot transforma în români. Ci modul vostru de a vă înțelege, în limba română, existenţa întru Hristos şi în acelaşi timp curăţia şi hotărârea, curajul de a valorifica tot ce ne înconjoară prin această prismă; fiindcă nu există nimic mai anticreştin decât să trăieşti în cetate şi să practici fie pasivismul – în numele unei dogme pe care o înţelegi doar aşa cum îţi convine sau n-o înţelegi de loc, dar asta nu te deranjează - fie activismul fără fond, fără Hristos. Şi totuşi, aceste lucruri se întâmplă în faţa ochilor noştri şi ai voştri. Ei, atunci, da, „noi suntem români”!

Iată, de ce trebuie să vă feriţi cu mare hotărâre de toţi aceştia şi de ce nu trebui să luaţi nimic din ceea ce s-a făcut şi a fost instituţionalizat în România ultimelor multe decenii: fiindcă, dacă veţi fi cu ei veţi face ca ei, şi atunci veţi deveni şi voi la fel! Veţi muri înainte de a vă pricepe menirea; nu veţi şti ce e de făcut, la fel cum nici ei nu au aflat nici până acum „ce e de făcut” – în cazul în care pe unii îi mai interesează.

Nu vă lăsaţi păcăliţi nici de foarte frecventa afirmaţie cu „unirea” şi „dezbinarea”. Şi aceasta este foarte periculoasă. Nu suntem într-un moment al unirii ci într-un moment al alegerii. Voi trebuie să vă alegeţi, dintre noi, şi să vă separaţi. Nu-i nimic de unit, decât dacă am considera că ar trebui „uniţi”, cu toată această materie amorfă, cei care acum deschid ochii. Fiindcă asta ar însemna „unirea” despre care se tot vorbeşte: pervertirea voastră, a celor de la care se mai poate aştepta redresarea. Cei care timp de zeci de ani nu au putut să arate nici un drum, cei care nu au înţeles în acest amar de vreme „ce e de făcut” nici pentru ei înşişi, sunt tot aceia care pretind că au monopolul „românismului” – fără să priceapă măcar ce semnificaţie are această noţiune. Veţi vedea că, odată ce aţi hotărât să făptuiţi curat, în duhul credinţei şi al neamului românesc, vă veţi lovi de injuriile lor şi, cu siguranţă, după puterea lor, de dovada că nu faceţi ceea ce trebuie, fiindcă „stricaţi unitatea”.

Ei bine, eu asta v-aş îndemna să faceţi cu cea mai mare fermitate: să distrugeţi unitatea larvară şi complice a pseudo-românismului contemporan, tocmai prin asumarea conştientă şi hotărâtă a misiunii pe care o are de îndeplinit generaţia voastră, în acest moment al istoriei, faţă de Dumnezeu şi de neamul vostru.

Iar pe ei, lăsaţi-i în moartea lor peripatetică. Uitaţi-i. Şi, mai presus de acestea, luaţi-vă angajamentul că nu îi veţi urâ. Fiindcă, atunci când veţi înainta pe acest drum şi veţi înţelege cum stau lucrurile, într-un mod fiziologic vă va sufoca ura. Nu, ei trebuie pur şi simplu uitaţi şi, pentru Hristos, mai târziu, iertaţi.

Aceste lucruri le-aş spune, pentru început, tinerilor despre care vorbeam în începutul textului. Acestea şi multe altele, în încercarea de a le fi de folos şi de a le feri primii paşi pe care îi vor face, în imitaţia de lume românească, în care trăim. Primii paşi ai celor de la care încă se mai poate spera.
sursa:http://axa.info.ro