23 iulie 1913 – 5 august 1960
Cuviosul Părintele nostru Ioan Iacob Hozevitul (Ioan Iacob de la Neamt) este primul sfânt român al secolului XX. Vremurile în care a trăit sfântul Ioan au fost foarte grele.
S-a născut la 23 iulie 1913 în satul Crăiniceni din judeţul Dorohoi, într-o familie de ţărani foarte credincioşi, anume Maxim şi Ecaterina. Acestora bunul Dumnezeu le-a dăruit un fiu pe care l-au pus sub ocrotirea sfântului Prooroc Ilie.
După şase luni de la naştere, pruncul Ilie rămâne orfan de mamă şi este crescut de bunica sa Maria.
Începând primul război mondial tatăl său este chemat în armată şi în toamna anului 1916 îşi va da viaţa pe front, astfel că micuţul prunc Ilie va rămâne orfan şi de tată. Va fi crescut de rudele apropiate, mai ales de bunica sa Maria care era vaduva.
Primii ani de şcoală îi face în satul natal, apoi urmează gimnaziul la Lipcani – Hotin şi liceul la Cozmeni –Cernăuţi, fiind cel mai bun elev din şcoală.
|
|
|
|
În vara anului 1932, rudele voiau să-l dea la facultatea de Teologie din Cernăuţi ca să-l facă preot, dar el simţindu-se chemat de Dumnezeu la viaţa de mănăstire, le-a spus : „ Nu, eu vreau să mă fac călugăr! ”.
După un an, în luna iunie tânărul Ilie, lucrând la câmp, se ruga cu lacrimi să-i descopere Dumnezeu ce cale să urmeze. Atunci deodată a auzit un glas de sus, zicând: „Mănăstirea !”. Din acea clipă n-a mai avut odihnă în suflet până nu a plecat la mănăstire.
Cu binecuvântarea duhovnicului său, arhimandritul Eugen Laiu, şi-a luat cărţile sfinte, crucea şi icoana Maicii Domnului din casa natală, fiind în zi de duminică, şi călăuzit de Sfântul Duh, a intrat în obştea mănăstirii Neamţ. Aici, stareţul mănăstirii episcopul Nicodim Munteanu, l-a primit cu dragoste, l-a binecuvântat, l-a dus în faţa icoanei făcătoarei de minuni a Maicii Domnului şi i-a rânduit ascultare la infirmerie şi la biblioteca mănăstirii. Tânărul Ilie şi-a îndeplinit aceste ascultări cu tăcere, smerenie şi ascultare.
Între anii 1934 – 1935 face stagiul militar la Dorohoi, ca infirmier, îngrijind cu dragoste şi milă pe cei bolnavi. După terminarea armatei, se reîntoarce la mănăstirea Neamţ unde îşi reia ascultările primite la intrarea în mănăstire.
La 8 aprilie 1936, în Miercurea Mare din Săptămâna Sfintelor Patimi, rasoforul Ilie primeşte tunderea în monahism din mâinile episcopului Valerie Mogan, noul stareţ al mănăstirii, primind numele de Ioan.
|
|
|
În noiembrie 1936 împreună cu alţi doi monahi, Claudie şi Damaschin, monahul Ioan pleacă în Ţara Sfântă pentru a se închina la Locurile Sfinte. După ce se închină la toate sfintele locuri cei trei călugări se retrag să ierneze în obştea mănăstirii Sfântului Sava din pustiul Iordanului. Întorcându-se însoţitorii săi în ţară, monahul Ioan se nevoieşte la mănăstirea Sfântul Sava de lângă Betleem, unde a primit ascultarea de paracliser. În această ascultare el se îngrijea de biserică, de prescuri sau suna clopotul de slujbă. Alături de aceasta mai era şi infirmierul mănăstirii, îngrijându-se de călugării bolnavi sau bătrâni, de numeraşii arabi şi beduini bolnavi sau răniţi în război.
Astfel, monahul Ioan era ziua în slujba obştii şi a bolnavilor, iar noaptea se nevoia singur în chilie cu multă rugăciune, cu metanii, cu lacrimi şi citiri din Sfânta Evanghelie şi a Sfinţilor Părinţi. Pe lângă aceste nevoinţe, traducea din limba greacă scrierile Sfinţilor Părinţi şi fiind înzestrat de Dumnezeu cu darul scrierii, compunea învăţături şi versuri duhovniceşti. Acestea le dădea celor care veneau la el sau pelerinilor români care veneau să se închine la Locurile Sfinte.
În anii 1939 – 1940 se nevoieşte împreună cu un ucenic de-al său român în pustiul Qumran, într-o peşteră aproape de Marea Moartă. Aici îl cunoaşte pe monahul Ioanichie Pîrîială care îi va deveni ucenic şi va rămâne lângă el până la trecea la cele veşnice. Aici obişnuia să se roage noaptea singur în pustiul Iordanului, cu mâinile şi inima înălţate la cer, hrănindu-se doar cu pesmeţi şi puţine fructe şi răbdând multe ispite de la diavoli.
Între anii 1940 – 1941 Cuviosul Ioan Iacob a stat cu mulţi alţi călugări din Îara Sfântă într-un lagăr pe Muntele Măslinilor, din cauza războiului, suferind grele ispite şi boală. După eliberare, se reîntoarce la mănăstirea Sfântului Sava unde îşi continuă ascultările şi nevoinţa.
La 13 mai 1947 este hirotonit ierodiacon în Biserica Sfântului Mormânt cu aprobarea Patriarhului României, la recomandarea arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Asezamantului Romanesc din Ierusalim. In acelasi an, Cuviosul Ioan Iacob este hirotonit preot la Mormantul Dumnului, de arhiereul Irinarh, si este numit de Patriarhia Romana egumen la Schitul romanesc Sfantul Ioan Botezatorul de pe Valea Iordanului, aproape de locul unde S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos.
Timp de cinci ani cat a dus aceasta ascultare, Cuvioasul Ioan Iacob a savarsit zilnic toate sfintele slujbe in limba romana, a scris numeroase pagini pline de invatatura pentru calugari si pelerini, a compus un bogat volum de versuri duhovnicesti, a innoit chiliile, biserica, si mai ales viata duhovniceasca a schitului, ostenindu-se mult pentru primirea pelerinilor din tara, pe care ii spovedea, ii impartasea si le dadea sfaturi mantuitoare de suflet. Noaptea, insa, se nevoia singur, nestiut de nimeni, fie in chilie, fie iesind sa se roage pe valea Iordanului, incercand sa urmeze dupa putere Cuvioasei Maria Egipteanca. Singurul sau ucenic statornic era monahul Ioanichie, precum si cateva maici romance batrane: Melania, Natalia, Galinia, Casiana si Magdalena, care ii erau fiice duhovnicesti fiind sub ascultarea sa.
In luna noiembrie 1952, Cuviosul Ioan Iacob se retrage din ascultarea de egumen si, impreuna cu ucenicul sau Ioanichie, intra in obstea manastirii Sfantul Gheorghe Hozevitul, din pustiul Hozeva, pe valea paraului Cherit (Horat). Din vara anului 1953, fericitul Ioan se retrage cu ucenicul sau la o pestera din apropiere, numita Chilia Sfanta Ana, unde, dupa traditie, se ruga Sfanta Ana lui Dumnezeu sa-i daruiasca prunc, rugaciune implinita prin nasterea Maicii Domnului. Alaturi de el, intr-o alta pestera, se nevoia un monah cipriot, cu numele de Pavel.
Aici s-a nevoit Sfantul Ioan Iacob, impreuna cu ucenicul sau timp de sapte ani de zile, ostenindu-se cu aspre nevointe, in rugaciuni neincetate, in privegheri de toata noaptea, in postiri indelungate, in lacrimi nestiute, in cugetari duhovnicesti si in dor dupa Dumnezeu, rabdand tot felul de isipte, suferinte, lipsuri, lupte cu diavolii, strainatate desavarsita, aprinzandu-se cu multa ravna pentru dragostea lui Iisus Hristos si slavind pe Dumnezeu Cel in Treime Laudat.
La pestera nu primea pe nimeni, caci si urcusul pana sus se facea greu, pe o scara inalta, comunicand cu cei ce veneau mai ales prin rugaciune, prin unele scrieri sfinte si prin ucenicul sau.
In sarbatori mari si in postruri Sfantul Ioan savrsea Dumnezeiasca Liturghie in paraclisul pesterii Sfanta Ana si se impartasea din Trupul si Sangele lui Hristos, multumind lui Dumnezeu pentru toate. Iar in timpul zilei si in clipe de ragaz, iesea in gura pesterii, la lumina, scria versuri religioase si traducea pagini patristice din limba greaca. Mancarea lui era o data pe zi, pesmeti, masline, smochine si apa, iar noaptea dormea cateva ore, pe o scandura, avand o piatra drept perna.
In vara anului 1960, era tare bolnav si suferea cu multa rabdare si niciodata nu se tanguia, ci se ruga neincetat.
Simtindu-si aproape sfarsitul vietii pamantesti, miercuri, 4 august, s-a impartasit cu Sfintele Taine, iar joi dimineata, la orele 5, si-a dat sufletul in mainile lui Hristos, fiind in varsta de 47 de ani.
Dupa trei zile, a fost inmormantat in aceeasi pestera de Amfilohie, egumenul manastirii Sfantul Gheorghe. Astfel incepand slujba prohodului au venit din pustie multe pasari, carora Cuviosul Ioan le dadea zilnic pesmeti sa manance. Acum insa nu venisera sa primeasca hrana ci erau trimise de dumnezeu spre petrecerea cuviosului spre mormant.
Insusi egumenul Amfilohie marturisea: „Pasarile ne incomodau in timpul slujbei. Zburau pe capetele noastre, ne-au stins lumanarile, ne-au inchis cartile, bateau din aripi deasupra trupului cuviosului, se asezau si pe el. Pe cap, pe piept, pe picioare si fiecare glasuiau dupa felul ei. Ele nu voiau mancare, ci pe parintele lor, pe binefacatorul lor pe care il pierdusera.” Toti cei de fata la inmormantare au considerat aceasta o minune pentru sfintenia Cuviosului Ioan.
Timp de 20 de ani mormantul sau a fost ingrijit in pestera de ucenicul lui, monahul Ioanichie.
Intre timp, pustnicul Pavel, ce se nevoia aproape de dansul, plecand misionar in Amercica, dupa multi ani, dorea sa-l vada. Intr-o noapte l-a visat pe Cuviosul Ioan care i-a spus: Daca vrei sa ma vezi, vino la Pestera Sf. Ana din pustiul Hozeva si ma vei vedea”.
Asa incat, ieromonahul Pavel, indemnat de Duhul Sfnat, a venit in Israel cu un grup de pelerini, dorindu-si sa-l vada pe parintele Ioan. Dar auzind ca este raposat de 20 de ani, s-a dus la pestera sa se inchine la mormantul lui. Si dorind sa-i sarute osemintele, dupa indelunga staruinta a primit ingaduinta sa deschida mormantul. Si, ridicand capacul, a iesit o mireasma buna, iar trupul Cuviosului Ioan impreuna cu imbracamintea se aflau cu totul intregi, ca semn ca l-a preamarit Dumnezeu si l-a numarat in ceata sfintilor pentru nevointa si sfintenia vietii sale pe pamant. Aceasta a fost o mare minune petrecuta la 8 august 1980.
Apoi, la 15 august 1980, egumenul Amfilohie i-a pregatit o racla sculptata in lemn de chiparos, l-a asezat in racla cu mare cinste si l-a dus in procesiune, impreuna cu cativa arhierei de la Patriarhia Ortodoxa din Ierusalim si cu mii de pelerini care au venit la praznicul Adormirii Maicii Domnului, hramul manastirii Sfantul Gheorghe Hozevitu; si i-au depus sfintele moaste in biserica cu hramul Sfantul Stefan, din incinta manastirii, unde se afla si moastele Sfantului Gheorghe Hozevitul.
Din acea zi vin zilnic pelerini ortodocsi, si chiar de alte confesiuni crestine, sa se inchine la moastele Cuviosului si sa-i ceara ajutorul, multi dintre ei marturisind ca au primit sanatate si cele de folos.
Aceasta stramutare a sfintelor lui moaste s-a facut cu binecavantarea Patriarhului de atunci, Benedict al Ierusalimului. Cuviosul Ioan este cinstit de toti ortodocsiii ca sfant, mai ales in Romania, Grecia, Cipru si Tara Sfanta.
Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, luand in considerare sfintenia vietii Cuviosului Ioan Iacob, cunoscuta si cinstita de evlavia poporului, l-a canonizat ca sfant la data de 20 iunie 1992, sub numele de „Sfantul Cuvios Ioan de la Neamt - Hozevitul”, hotarand pentru praznuire ziua de 5 august, data mutarii lui la cele vesnice.
Cu rugaciunile lui, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi. Amin.
Bibliografie :
1.„Roman sfant in Tara Sfanta - Sfantul Cuvios Ioan de la Neamt - Hozevitul”, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Tipografia Trinitas, Iasi, 1993
2.„Viata si acatistul Sfantului Ioan cel Nou de la Neamt si a Cuvioasei Teodora de la Sihla”, Editura Agapis, Bucuresti, 2003
Interviu cu ieroschimonahul Iacob Bârsan,
ucenicul monahului Ioanichie Pârâială
(fiul duhovnicesc al Sfantului Ioan Iacob)
Ieroschimonahul Iacob Bârsan a trait la Manastirea Sfantul Gheorghe Hozevitul aproape trei ani langa parintele Ioanichie Pârâiala, fiul duhovnicesc al Sfantului Ioan Iacob Hozevitul.
Iata ce marturiseste parintele Iacob...
L-am cunoscut pe parintele Ioanichie ca un monah foarte categoric, era- as putea sa spun - zelos pentru credinta ortodoxa. Foarte corect; sever cu el si corect cu cei din jur. A suferit enorm...
De ce ?
...din partea strainilor, acolo. A plecat la 28 de ani in manastire, s-a dus direct la Ierusalim, cu o sora a lui, monahia Magdalena. Au plecat deodata.
Si unde a fost inchinoviat ?
El a fost inchinoviat la manastirea Sfantul Sava, unde venise si sfantul Ioan Iacob. Acesta era mai tanar cu doi ani decat parintele Ioanichie Pârâiala. Erau si alti romani la mainastirea Sfantul Sava, si greu a fost primit sfantul Ioan acolo. La inceput l-au pus sa faca paracliserie. Dupa asta, facea si paine, facea si prescuri, aprindea toate candelele – sunt patru biserici si vreo trei paraclise, la manastirea Sfantul Sava. Avea grija de toate candelele. Cand a aplecat din Romania, a plecat de la manastirea Neamt, unde a fost ucenicul unui mare parinte duhovniceasc, care se ocupa cu farmacia, cu tratamente din astea, naturiste si a invatat si acolo, de la dansul, medicina naturista. Cand a ajuns la Sfantul Sava, se ocupa si de bolnavi. Eu cred ca fiind sfant, cu dar mare de la Dumnezeu, facea minuni si prin felul cum se atingea de un bolnav: acesta se vindeca!
El îi dadea si tratament cu plante medicinale, dar era si harul lui Dumnezeu cel care vindeca.
Da, intocmai... Arabii il numeau „doctorul manastirii”. In perioada razboiului mondial veneau multi raniti, si sfantul Ioan îi vindeca, îi bandaja, le dadea leacuri, ceaiuri; si veneau din desert si beduini care apelau la ajutorul sfantului Ioan, iar el le dadea medicamente. Inainte de inceputul razboiului, Sfantul Ioan si parintele Ioanichie au plecat o perioada de la Sfantul Sava si s-au nevoit la o pestera pe linga Qumran – îi spune la Calamon, aproape de Qumran, unde s-au descoperit scrierile alea vechi ale Sfintei Scripturi, pe papirus. Ce sa faca cu maica Magdalena, sora dupa trup a parintelui Ioanichie? S-au sfatuit si au dus-o tot intr-o pestera si au zidit-o. Au uns intrarea cu pamant, si avea o singura gaurice, pe unde primea pesmet si apa de dansii.
A luat randuiala zavoratilor....
Da. Maica Magdalena n-a iesit de acolo doi ani si jumatate.
Si îi duceau de mancare?
Parintele Ioanichie si sfantul Ioan mergeu impreuna si sfantul Ioan o spovedea si o impartasea. Nu intra acolo. O spovedea la gaura aia, acolo, si-i punea mana pe cap, o dezlega si o impartasea prin gaura. N-a vazut-o doi ani si jumatate. A iesit cu razboiul mondial. Cand a inceput razboiul, au scos-o si pe dansa de acolo. Sfantul Ioan a fost luat in lagar, iar parintele Ioanichie a plecat la Sfantul Sava, inapoi.
Ce fel de lagar?
Era o inchisoare improvizata, intr-o minastire catolica, unde au fost adunati majoritatea monahilor – erau si greci, mai erau citiva romini, iar Sfintul ioan a stat un an de zile acolo.
De ce i-au luat?
I-au luat ca prizonieri. Au desfiintat multe manăstiri. Asa era procedura: i-au gasit in manastire si i-au luat. Dupa ce-a iesit din lagar, Sfantul Ioan a plecat inapoi la Sfantul Sava, dar n-a stat decat un an de zile, apoi s-a dus la manastirea Sfantul Gheorghe Hozevitul, la Hozeva. Au plecat amandoi. Asta a fost in 1950-1951. Isi sapa o pestera langa pestera sfantului Ilie Tezviteanul, deasupra manastirii, unde a locuit un an de zile. Venind turisti multi, era deranjat – stiti, la pestera sfantului Ilie veneau oameni din toate religiile: veneau si arabi ( si ei au evlavie la proorocul Ilie), veneau evreii, veneau si ortodocsi – acestia treceau pe linga pestera lui si deranjat fiind a plecat. A mers pe valea Hozevei, la 4 km mai jos de manastire intr-o pestera a Sfintei Ana, unde a fost ingropata mama Maicii Domnului. Era un paraclis mic in pestera si pana la razboiul mondial, pe valea aceea erau foarte multi calugari, traiau in pesteri. Unii din ei erau preoti, faceau Sfanta Liturghie si veneau si se impartaseau la pestera, nu mai coborau la manastire.
Intre timp, ce se intimplase cu maica Magdalena ?
Maica Magdalena a ramas cu o alta maica care avea o chilie la Ierihon; dupa asta a plecat la o minastire, Sfintii Arhangheli, care este aproape de patriarhia greaca, in cetatea Ierusalimului, si acolo a trait pina in 1994. Avea tot un fel de pestera si acolo.
A avut si ea o viata sporita !
Deosebita.
Sfantul Ioan a ramas acolo, la Hozeva, pana la trecerea sa la Domnul?
Nu v-am spus ca Sfantul Ioan Iacob a fost inainte de aceasta si egumenul manastirii Sfantului ioan Botezatorul de la Iordan, manastire romaneasca. Acolo a stat numai sase ani. Imediat dupa razboi, a stat un an la Sfantul Sava, si superiorul bisericii romane de la Ierusalim parintele Victorin Ursache (care mai tarziu ajunge mitropolit in America) a insistat la Patriarhia Romana si l-a hirotonit si l-au pus egumen la Sfantul Ioan Botezatorul de la Iordan. A trait sase ani acolo, si de acolo s-a retras la Hozeva.
Si acolo a ramas pana la moarte ?
Da, sapte ani a stat in pestera, dintre care o singura data a coborat.
In timpul asta parintele Ioanichie era cu el ?
Parintele Ioanichie facea ascultare in manastire mare, si-i ducea pesmet, îi mai ducea ulei pentru candela.... Sfantul avea o cisterna de apa, unde aduna apa de ploaie, pentru baut. Dar s-a defectat aia, a crapat pentru ca era sapata in piatra si tencuita cu pamint, si se pierdea apa. A ramas intr-un timp fara apa, si parintele îi mai ducea de jos cu bidonul. El n-a mai coborit decat o singura data, l-a inceput, ca sa slujeasca si sa se impartaseasca. Avea o chilie vecina cu un parinte Pavel, din Creta, grec de origine; acesta era diacon si mai mergea si faceau Sfanta Liturghie impreuna si se impartaseau amandoi.
Sursa: Interviu realizat de Cristian Curte, Revista „Lumea monahilor” nr. 28, octombrie 2009, p. 56- 59
Despre descoperirea sfintelor moaste, parintele ieroschimonah Iacob Bârsan povesteste ca Parintele Ioanichie l-a visat de multe ori pe cuviosul Ioan Iacob care-i spunea: „Sa vii, parinte Ioanichie, la mine sa ma scoti afara, sa ma dezgropi!” Dar cind i-a spus staretului, acesta nu a fost de acord. Atunci, s-a aratat in vis unui prieten foare bun, care i-a fost si duhuvovnic; era un parinte grec si era stabilit in America. Si i-a spus: „Sa vii la mine parinte!” Si el, cand a venit cu un grup de greci, a ajuns la patriarhie si a intrebat: „Eu il visez mereu pe parintele Ioan de la pestera. Mai stiti ceva de el? Nu, nu mai stim, despre care Ioan spui? Ioan romanul, care a stat la Sfanta Ana?” Si unul de la patriarhie, unul care-l cunoscuse pe Sfantul Ioan, zice: nu mai este parintele, e mort de douazeci de ani!” Dar eu il visez mereu, raspunse parintele. La care celalalt a spus: „Poate unde ati fost prieteni, v-ati cunoscut”. A mers la manastire la Hozeva si a vorbit cu staretul Amfilohie, care a fost staretul Sfantului Ioan. Si i-a zis: „Trebuie sa ma duc la pestera, la mormantul lui, sa-i fac un Trisaghion. Haideti si sfintia voastra cu mine!” Staretul a refuzat in primul moment dar la insistentele parintelui a mers. Si cand au ajuns la mormant (era in 1980), in prezenta catorva credinciosi si a parintelui Ioanichie, au facut un Trisaghion. Si parintele Pantelimon, care traieste, a zis: „Haide sa deschidem un pic mormantul, sa-i stropim cu vin si aghiasma osemintele!”. Staretul Amfilohie a raspuns: „ Nu putem sa umblam la mormant, ca normal asa este, un calugar nu se mai dezgroapa, si tu nu vezi ca nici n-avem cu ce sa umblam la mormantul lui? N-avem nimic, o sapa, un hirlet, o lopata, nu avem cu ce!”. Si insista foarte mult, si dupa usa de la pestera – o usa de lemn – era o balama cazuta. Si a scormonit un pic cu balamaua aia, era pamant de-o palma pus, si a iesit un miros de miresme. Si toti au simtit miresmele de sfinte moaste. Staretul Amfilohie neavand incredere a zis ca este o nalucire, ca este de la tamaia cu care s-a tamaiat si de aceea nu a simtit mirosul. Ceilalti au spus: „Nu, parinte, aici au iesit miresme mai altfel, deosebite!”. Si atunci au dat deoparte pamantul, cu mana, si cand a dat cu mana, au dat de culion, de camilafca. Si cum era pusa pe fata sfantului camilafca, au dat-o la o parte si..... era intact ! Exact cum l-au pus in pamant, cu ochii intredeschisi. Culoarea ochilor inca era un albastru spre cenusiu, era doar putin schimbat. Si l-au scos. Proaspat, ca si cum ar fi fost pus in mormant atunci. La insistentele parintelui Pantelimon, si a parintelui Ioanichie, l-au dus in biserica mare, in paraclisul Sfantului Stefan. L-au lasat acolo un timp si au anuntat si patriarhia. A venit insusi patriarhul cu cativa mitropoliti. Unii aveau indoiala, spuneau ca nu cumva sa nu fi fost vreun blestem sau un legamant de la vreun duhovnic sau de la parinti. „Hai sa ne rugam!” ‚ s-a a hotarat atunci.. Si s–au facut patruzeci de Sfinte Liturghii si trupul sfantului a ramas neschimbat si intreg. Parintele Ioanichie a insistat foate mult sa nu-l ingroape. Ei au decis sa-l ingroape si, pe rind, au murit toti: trei mitropoliti si patriarhul. Patriarhul a facut infarct, si ceilalti, unul a avut blocaj renal, unul a avut a avut atac cerebral, toti patru – trei mitropoliti si un patriarh – au murit in acelasi an! Si atunci, a ramas Sfantul asa, neingropat.
Dar de ce credeti ca voiau sa-l puna inapoi in mormant ?
Fiind si de alta nationalitate... era roman si... incepea lumea sa vina, sa vada sfantul. Veneau si din America, din strainatate, foarte multi, aflase mitropolitul Victorin Ursache, care i-a fost superior staretului. Au anuntat romanii din diaspora, din America, din Canada, si acum veneau grupuri, mereu veneau, sa-l vada pe sfant. Unii l-au cunoscut in viata si toata lumea era impresionata ca avem un sfant pe care unii l-au cunoscut, l-au prins in viata. Sfant care n-a putrezit la locurile sfinte! Unii veneau mai mult pentru Sfantul Mormant si pentru Sfantul Ioan Iacob.
Si a inceput sa faca minuni. Deci, prima minune a fost ca Dumnezeu i-a smerit pe cei care au vrut sa-l ingroape. Cand a murit patriarhul, s-a facut sinod la patriarhie, sa vada pe cine sa puna patriarh. La alegeri, a iesit patriarh un arhimandrit Diodor, care in timpul sfantului Ioan era... la noi se spune exarh, la greci se spune dragoman – era exarhul tuturor manastirilor din Tara Sfanta. Acesta, cand a iesit patriarh, stia de Sfantul Ioan, si a comentat careva dintre ei, si a spus: „Nu, eu il cunosc! Era sfant de cand era in viata ! Eu eram dragoman, si el era venit de catva timp din Romania. Era foarte aspru si sever si cu el, si corect si categoric. Si cred ca este sfant! Eu nu ma indoiesc de sfintenia lui !” Si el o patise cu Sfantul. Fiind dragoman, mergea in vizita la multe manastiri; cand a ajuns la manastirea Sfantul Sava, care era manastirea metoc a patriarhiei, dragomanul si-a pus un tanar din manastire, era incepator, un frate din manastire, sa puna niste lanturi sa prinda porumbei, sa-i ia la patriarhie. Sfantul Ioan l-a certat pe acela si i-a aruncat lanturile. Acela s-a plans la dragoman si dragomanul il intreaba: „Dar de ce ai facut asta? Ca eu am pus sa prinda niste porumbei, sa-i luam la patriarhie!”. Dar zice parintele Ioan: „Cum ? Sfantul Sava n-a mincat nici macar mere in manastire, si tu vrei sa prinzi porumbei, sa-i mancati? Tu esti calugar si vrei sa mananci carne, si Sfantul Sava n-a mancat nici mere!” Avand discutia asta, Diodor - atunci era dragoman, acum a ajuns patriarh - s-a infricosat un pic. N-a mai prins nici un porumbel atunci, si a inceput sa-l respecte. Acum, cand a ajuns patriarh, el a spus: „Eu l-am cunoscut ca era sfant!”
Sursa: Interviu realizat de Cristian Curte, Revista „Lumea monahilor” nr. 29, noiembrie 2009, p. 56- 58
|
| |
23 iulie 1913 – 5 august 1960
Cuviosul Părintele nostru Ioan Iacob Hozevitul (Ioan Iacob de la Neamt) este primul sfânt român al secolului XX. Vremurile în care a trăit sfântul Ioan au fost foarte grele.
S-a născut la 23 iulie 1913 în satul Crăiniceni din judeţul Dorohoi, într-o familie de ţărani foarte credincioşi, anume Maxim şi Ecaterina. Acestora bunul Dumnezeu le-a dăruit un fiu pe care l-au pus sub ocrotirea sfântului Prooroc Ilie.
După şase luni de la naştere, pruncul Ilie rămâne orfan de mamă şi este crescut de bunica sa Maria.
Începând primul război mondial tatăl său este chemat în armată şi în toamna anului 1916 îşi va da viaţa pe front, astfel că micuţul prunc Ilie va rămâne orfan şi de tată. Va fi crescut de rudele apropiate, mai ales de bunica sa Maria care era vaduva.
Primii ani de şcoală îi face în satul natal, apoi urmează gimnaziul la Lipcani – Hotin şi liceul la Cozmeni –Cernăuţi, fiind cel mai bun elev din şcoală.
|
|
|
|
În vara anului 1932, rudele voiau să-l dea la facultatea de Teologie din Cernăuţi ca să-l facă preot, dar el simţindu-se chemat de Dumnezeu la viaţa de mănăstire, le-a spus : „ Nu, eu vreau să mă fac călugăr! ”.
După un an, în luna iunie tânărul Ilie, lucrând la câmp, se ruga cu lacrimi să-i descopere Dumnezeu ce cale să urmeze. Atunci deodată a auzit un glas de sus, zicând: „Mănăstirea !”. Din acea clipă n-a mai avut odihnă în suflet până nu a plecat la mănăstire.
Cu binecuvântarea duhovnicului său, arhimandritul Eugen Laiu, şi-a luat cărţile sfinte, crucea şi icoana Maicii Domnului din casa natală, fiind în zi de duminică, şi călăuzit de Sfântul Duh, a intrat în obştea mănăstirii Neamţ. Aici, stareţul mănăstirii episcopul Nicodim Munteanu, l-a primit cu dragoste, l-a binecuvântat, l-a dus în faţa icoanei făcătoarei de minuni a Maicii Domnului şi i-a rânduit ascultare la infirmerie şi la biblioteca mănăstirii. Tânărul Ilie şi-a îndeplinit aceste ascultări cu tăcere, smerenie şi ascultare.
Între anii 1934 – 1935 face stagiul militar la Dorohoi, ca infirmier, îngrijind cu dragoste şi milă pe cei bolnavi. După terminarea armatei, se reîntoarce la mănăstirea Neamţ unde îşi reia ascultările primite la intrarea în mănăstire.
La 8 aprilie 1936, în Miercurea Mare din Săptămâna Sfintelor Patimi, rasoforul Ilie primeşte tunderea în monahism din mâinile episcopului Valerie Mogan, noul stareţ al mănăstirii, primind numele de Ioan.
|
|
|
În noiembrie 1936 împreună cu alţi doi monahi, Claudie şi Damaschin, monahul Ioan pleacă în Ţara Sfântă pentru a se închina la Locurile Sfinte. După ce se închină la toate sfintele locuri cei trei călugări se retrag să ierneze în obştea mănăstirii Sfântului Sava din pustiul Iordanului. Întorcându-se însoţitorii săi în ţară, monahul Ioan se nevoieşte la mănăstirea Sfântul Sava de lângă Betleem, unde a primit ascultarea de paracliser. În această ascultare el se îngrijea de biserică, de prescuri sau suna clopotul de slujbă. Alături de aceasta mai era şi infirmierul mănăstirii, îngrijându-se de călugării bolnavi sau bătrâni, de numeraşii arabi şi beduini bolnavi sau răniţi în război.
Astfel, monahul Ioan era ziua în slujba obştii şi a bolnavilor, iar noaptea se nevoia singur în chilie cu multă rugăciune, cu metanii, cu lacrimi şi citiri din Sfânta Evanghelie şi a Sfinţilor Părinţi. Pe lângă aceste nevoinţe, traducea din limba greacă scrierile Sfinţilor Părinţi şi fiind înzestrat de Dumnezeu cu darul scrierii, compunea învăţături şi versuri duhovniceşti. Acestea le dădea celor care veneau la el sau pelerinilor români care veneau să se închine la Locurile Sfinte.
În anii 1939 – 1940 se nevoieşte împreună cu un ucenic de-al său român în pustiul Qumran, într-o peşteră aproape de Marea Moartă. Aici îl cunoaşte pe monahul Ioanichie Pîrîială care îi va deveni ucenic şi va rămâne lângă el până la trecea la cele veşnice. Aici obişnuia să se roage noaptea singur în pustiul Iordanului, cu mâinile şi inima înălţate la cer, hrănindu-se doar cu pesmeţi şi puţine fructe şi răbdând multe ispite de la diavoli.
Între anii 1940 – 1941 Cuviosul Ioan Iacob a stat cu mulţi alţi călugări din Îara Sfântă într-un lagăr pe Muntele Măslinilor, din cauza războiului, suferind grele ispite şi boală. După eliberare, se reîntoarce la mănăstirea Sfântului Sava unde îşi continuă ascultările şi nevoinţa.
La 13 mai 1947 este hirotonit ierodiacon în Biserica Sfântului Mormânt cu aprobarea Patriarhului României, la recomandarea arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Asezamantului Romanesc din Ierusalim. In acelasi an, Cuviosul Ioan Iacob este hirotonit preot la Mormantul Dumnului, de arhiereul Irinarh, si este numit de Patriarhia Romana egumen la Schitul romanesc Sfantul Ioan Botezatorul de pe Valea Iordanului, aproape de locul unde S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos.
Timp de cinci ani cat a dus aceasta ascultare, Cuvioasul Ioan Iacob a savarsit zilnic toate sfintele slujbe in limba romana, a scris numeroase pagini pline de invatatura pentru calugari si pelerini, a compus un bogat volum de versuri duhovnicesti, a innoit chiliile, biserica, si mai ales viata duhovniceasca a schitului, ostenindu-se mult pentru primirea pelerinilor din tara, pe care ii spovedea, ii impartasea si le dadea sfaturi mantuitoare de suflet. Noaptea, insa, se nevoia singur, nestiut de nimeni, fie in chilie, fie iesind sa se roage pe valea Iordanului, incercand sa urmeze dupa putere Cuvioasei Maria Egipteanca. Singurul sau ucenic statornic era monahul Ioanichie, precum si cateva maici romance batrane: Melania, Natalia, Galinia, Casiana si Magdalena, care ii erau fiice duhovnicesti fiind sub ascultarea sa.
In luna noiembrie 1952, Cuviosul Ioan Iacob se retrage din ascultarea de egumen si, impreuna cu ucenicul sau Ioanichie, intra in obstea manastirii Sfantul Gheorghe Hozevitul, din pustiul Hozeva, pe valea paraului Cherit (Horat). Din vara anului 1953, fericitul Ioan se retrage cu ucenicul sau la o pestera din apropiere, numita Chilia Sfanta Ana, unde, dupa traditie, se ruga Sfanta Ana lui Dumnezeu sa-i daruiasca prunc, rugaciune implinita prin nasterea Maicii Domnului. Alaturi de el, intr-o alta pestera, se nevoia un monah cipriot, cu numele de Pavel.
Aici s-a nevoit Sfantul Ioan Iacob, impreuna cu ucenicul sau timp de sapte ani de zile, ostenindu-se cu aspre nevointe, in rugaciuni neincetate, in privegheri de toata noaptea, in postiri indelungate, in lacrimi nestiute, in cugetari duhovnicesti si in dor dupa Dumnezeu, rabdand tot felul de isipte, suferinte, lipsuri, lupte cu diavolii, strainatate desavarsita, aprinzandu-se cu multa ravna pentru dragostea lui Iisus Hristos si slavind pe Dumnezeu Cel in Treime Laudat.
La pestera nu primea pe nimeni, caci si urcusul pana sus se facea greu, pe o scara inalta, comunicand cu cei ce veneau mai ales prin rugaciune, prin unele scrieri sfinte si prin ucenicul sau.
In sarbatori mari si in postruri Sfantul Ioan savrsea Dumnezeiasca Liturghie in paraclisul pesterii Sfanta Ana si se impartasea din Trupul si Sangele lui Hristos, multumind lui Dumnezeu pentru toate. Iar in timpul zilei si in clipe de ragaz, iesea in gura pesterii, la lumina, scria versuri religioase si traducea pagini patristice din limba greaca. Mancarea lui era o data pe zi, pesmeti, masline, smochine si apa, iar noaptea dormea cateva ore, pe o scandura, avand o piatra drept perna.
In vara anului 1960, era tare bolnav si suferea cu multa rabdare si niciodata nu se tanguia, ci se ruga neincetat.
Simtindu-si aproape sfarsitul vietii pamantesti, miercuri, 4 august, s-a impartasit cu Sfintele Taine, iar joi dimineata, la orele 5, si-a dat sufletul in mainile lui Hristos, fiind in varsta de 47 de ani.
Dupa trei zile, a fost inmormantat in aceeasi pestera de Amfilohie, egumenul manastirii Sfantul Gheorghe. Astfel incepand slujba prohodului au venit din pustie multe pasari, carora Cuviosul Ioan le dadea zilnic pesmeti sa manance. Acum insa nu venisera sa primeasca hrana ci erau trimise de dumnezeu spre petrecerea cuviosului spre mormant.
Insusi egumenul Amfilohie marturisea: „Pasarile ne incomodau in timpul slujbei. Zburau pe capetele noastre, ne-au stins lumanarile, ne-au inchis cartile, bateau din aripi deasupra trupului cuviosului, se asezau si pe el. Pe cap, pe piept, pe picioare si fiecare glasuiau dupa felul ei. Ele nu voiau mancare, ci pe parintele lor, pe binefacatorul lor pe care il pierdusera.” Toti cei de fata la inmormantare au considerat aceasta o minune pentru sfintenia Cuviosului Ioan.
Timp de 20 de ani mormantul sau a fost ingrijit in pestera de ucenicul lui, monahul Ioanichie.
Intre timp, pustnicul Pavel, ce se nevoia aproape de dansul, plecand misionar in Amercica, dupa multi ani, dorea sa-l vada. Intr-o noapte l-a visat pe Cuviosul Ioan care i-a spus: Daca vrei sa ma vezi, vino la Pestera Sf. Ana din pustiul Hozeva si ma vei vedea”.
Asa incat, ieromonahul Pavel, indemnat de Duhul Sfnat, a venit in Israel cu un grup de pelerini, dorindu-si sa-l vada pe parintele Ioan. Dar auzind ca este raposat de 20 de ani, s-a dus la pestera sa se inchine la mormantul lui. Si dorind sa-i sarute osemintele, dupa indelunga staruinta a primit ingaduinta sa deschida mormantul. Si, ridicand capacul, a iesit o mireasma buna, iar trupul Cuviosului Ioan impreuna cu imbracamintea se aflau cu totul intregi, ca semn ca l-a preamarit Dumnezeu si l-a numarat in ceata sfintilor pentru nevointa si sfintenia vietii sale pe pamant. Aceasta a fost o mare minune petrecuta la 8 august 1980.
Apoi, la 15 august 1980, egumenul Amfilohie i-a pregatit o racla sculptata in lemn de chiparos, l-a asezat in racla cu mare cinste si l-a dus in procesiune, impreuna cu cativa arhierei de la Patriarhia Ortodoxa din Ierusalim si cu mii de pelerini care au venit la praznicul Adormirii Maicii Domnului, hramul manastirii Sfantul Gheorghe Hozevitu; si i-au depus sfintele moaste in biserica cu hramul Sfantul Stefan, din incinta manastirii, unde se afla si moastele Sfantului Gheorghe Hozevitul.
Din acea zi vin zilnic pelerini ortodocsi, si chiar de alte confesiuni crestine, sa se inchine la moastele Cuviosului si sa-i ceara ajutorul, multi dintre ei marturisind ca au primit sanatate si cele de folos.
Aceasta stramutare a sfintelor lui moaste s-a facut cu binecavantarea Patriarhului de atunci, Benedict al Ierusalimului. Cuviosul Ioan este cinstit de toti ortodocsiii ca sfant, mai ales in Romania, Grecia, Cipru si Tara Sfanta.
Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, luand in considerare sfintenia vietii Cuviosului Ioan Iacob, cunoscuta si cinstita de evlavia poporului, l-a canonizat ca sfant la data de 20 iunie 1992, sub numele de „Sfantul Cuvios Ioan de la Neamt - Hozevitul”, hotarand pentru praznuire ziua de 5 august, data mutarii lui la cele vesnice.
Cu rugaciunile lui, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi. Amin.
Bibliografie :
1.„Roman sfant in Tara Sfanta - Sfantul Cuvios Ioan de la Neamt - Hozevitul”, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Tipografia Trinitas, Iasi, 1993
2.„Viata si acatistul Sfantului Ioan cel Nou de la Neamt si a Cuvioasei Teodora de la Sihla”, Editura Agapis, Bucuresti, 2003
Interviu cu ieroschimonahul Iacob Bârsan,
ucenicul monahului Ioanichie Pârâială
(fiul duhovnicesc al Sfantului Ioan Iacob)
Ieroschimonahul Iacob Bârsan a trait la Manastirea Sfantul Gheorghe Hozevitul aproape trei ani langa parintele Ioanichie Pârâiala, fiul duhovnicesc al Sfantului Ioan Iacob Hozevitul.
Iata ce marturiseste parintele Iacob...
L-am cunoscut pe parintele Ioanichie ca un monah foarte categoric, era- as putea sa spun - zelos pentru credinta ortodoxa. Foarte corect; sever cu el si corect cu cei din jur. A suferit enorm...
De ce ?
...din partea strainilor, acolo. A plecat la 28 de ani in manastire, s-a dus direct la Ierusalim, cu o sora a lui, monahia Magdalena. Au plecat deodata.
Si unde a fost inchinoviat ?
El a fost inchinoviat la manastirea Sfantul Sava, unde venise si sfantul Ioan Iacob. Acesta era mai tanar cu doi ani decat parintele Ioanichie Pârâiala. Erau si alti romani la mainastirea Sfantul Sava, si greu a fost primit sfantul Ioan acolo. La inceput l-au pus sa faca paracliserie. Dupa asta, facea si paine, facea si prescuri, aprindea toate candelele – sunt patru biserici si vreo trei paraclise, la manastirea Sfantul Sava. Avea grija de toate candelele. Cand a aplecat din Romania, a plecat de la manastirea Neamt, unde a fost ucenicul unui mare parinte duhovniceasc, care se ocupa cu farmacia, cu tratamente din astea, naturiste si a invatat si acolo, de la dansul, medicina naturista. Cand a ajuns la Sfantul Sava, se ocupa si de bolnavi. Eu cred ca fiind sfant, cu dar mare de la Dumnezeu, facea minuni si prin felul cum se atingea de un bolnav: acesta se vindeca!
El îi dadea si tratament cu plante medicinale, dar era si harul lui Dumnezeu cel care vindeca.
Da, intocmai... Arabii il numeau „doctorul manastirii”. In perioada razboiului mondial veneau multi raniti, si sfantul Ioan îi vindeca, îi bandaja, le dadea leacuri, ceaiuri; si veneau din desert si beduini care apelau la ajutorul sfantului Ioan, iar el le dadea medicamente. Inainte de inceputul razboiului, Sfantul Ioan si parintele Ioanichie au plecat o perioada de la Sfantul Sava si s-au nevoit la o pestera pe linga Qumran – îi spune la Calamon, aproape de Qumran, unde s-au descoperit scrierile alea vechi ale Sfintei Scripturi, pe papirus. Ce sa faca cu maica Magdalena, sora dupa trup a parintelui Ioanichie? S-au sfatuit si au dus-o tot intr-o pestera si au zidit-o. Au uns intrarea cu pamant, si avea o singura gaurice, pe unde primea pesmet si apa de dansii.
A luat randuiala zavoratilor....
Da. Maica Magdalena n-a iesit de acolo doi ani si jumatate.
Si îi duceau de mancare?
Parintele Ioanichie si sfantul Ioan mergeu impreuna si sfantul Ioan o spovedea si o impartasea. Nu intra acolo. O spovedea la gaura aia, acolo, si-i punea mana pe cap, o dezlega si o impartasea prin gaura. N-a vazut-o doi ani si jumatate. A iesit cu razboiul mondial. Cand a inceput razboiul, au scos-o si pe dansa de acolo. Sfantul Ioan a fost luat in lagar, iar parintele Ioanichie a plecat la Sfantul Sava, inapoi.
Ce fel de lagar?
Era o inchisoare improvizata, intr-o minastire catolica, unde au fost adunati majoritatea monahilor – erau si greci, mai erau citiva romini, iar Sfintul ioan a stat un an de zile acolo.
De ce i-au luat?
I-au luat ca prizonieri. Au desfiintat multe manăstiri. Asa era procedura: i-au gasit in manastire si i-au luat. Dupa ce-a iesit din lagar, Sfantul Ioan a plecat inapoi la Sfantul Sava, dar n-a stat decat un an de zile, apoi s-a dus la manastirea Sfantul Gheorghe Hozevitul, la Hozeva. Au plecat amandoi. Asta a fost in 1950-1951. Isi sapa o pestera langa pestera sfantului Ilie Tezviteanul, deasupra manastirii, unde a locuit un an de zile. Venind turisti multi, era deranjat – stiti, la pestera sfantului Ilie veneau oameni din toate religiile: veneau si arabi ( si ei au evlavie la proorocul Ilie), veneau evreii, veneau si ortodocsi – acestia treceau pe linga pestera lui si deranjat fiind a plecat. A mers pe valea Hozevei, la 4 km mai jos de manastire intr-o pestera a Sfintei Ana, unde a fost ingropata mama Maicii Domnului. Era un paraclis mic in pestera si pana la razboiul mondial, pe valea aceea erau foarte multi calugari, traiau in pesteri. Unii din ei erau preoti, faceau Sfanta Liturghie si veneau si se impartaseau la pestera, nu mai coborau la manastire.
Intre timp, ce se intimplase cu maica Magdalena ?
Maica Magdalena a ramas cu o alta maica care avea o chilie la Ierihon; dupa asta a plecat la o minastire, Sfintii Arhangheli, care este aproape de patriarhia greaca, in cetatea Ierusalimului, si acolo a trait pina in 1994. Avea tot un fel de pestera si acolo.
A avut si ea o viata sporita !
Deosebita.
Sfantul Ioan a ramas acolo, la Hozeva, pana la trecerea sa la Domnul?
Nu v-am spus ca Sfantul Ioan Iacob a fost inainte de aceasta si egumenul manastirii Sfantului ioan Botezatorul de la Iordan, manastire romaneasca. Acolo a stat numai sase ani. Imediat dupa razboi, a stat un an la Sfantul Sava, si superiorul bisericii romane de la Ierusalim parintele Victorin Ursache (care mai tarziu ajunge mitropolit in America) a insistat la Patriarhia Romana si l-a hirotonit si l-au pus egumen la Sfantul Ioan Botezatorul de la Iordan. A trait sase ani acolo, si de acolo s-a retras la Hozeva.
Si acolo a ramas pana la moarte ?
Da, sapte ani a stat in pestera, dintre care o singura data a coborat.
In timpul asta parintele Ioanichie era cu el ?
Parintele Ioanichie facea ascultare in manastire mare, si-i ducea pesmet, îi mai ducea ulei pentru candela.... Sfantul avea o cisterna de apa, unde aduna apa de ploaie, pentru baut. Dar s-a defectat aia, a crapat pentru ca era sapata in piatra si tencuita cu pamint, si se pierdea apa. A ramas intr-un timp fara apa, si parintele îi mai ducea de jos cu bidonul. El n-a mai coborit decat o singura data, l-a inceput, ca sa slujeasca si sa se impartaseasca. Avea o chilie vecina cu un parinte Pavel, din Creta, grec de origine; acesta era diacon si mai mergea si faceau Sfanta Liturghie impreuna si se impartaseau amandoi.
Sursa: Interviu realizat de Cristian Curte, Revista „Lumea monahilor” nr. 28, octombrie 2009, p. 56- 59
Despre descoperirea sfintelor moaste, parintele ieroschimonah Iacob Bârsan povesteste ca Parintele Ioanichie l-a visat de multe ori pe cuviosul Ioan Iacob care-i spunea: „Sa vii, parinte Ioanichie, la mine sa ma scoti afara, sa ma dezgropi!” Dar cind i-a spus staretului, acesta nu a fost de acord. Atunci, s-a aratat in vis unui prieten foare bun, care i-a fost si duhuvovnic; era un parinte grec si era stabilit in America. Si i-a spus: „Sa vii la mine parinte!” Si el, cand a venit cu un grup de greci, a ajuns la patriarhie si a intrebat: „Eu il visez mereu pe parintele Ioan de la pestera. Mai stiti ceva de el? Nu, nu mai stim, despre care Ioan spui? Ioan romanul, care a stat la Sfanta Ana?” Si unul de la patriarhie, unul care-l cunoscuse pe Sfantul Ioan, zice: nu mai este parintele, e mort de douazeci de ani!” Dar eu il visez mereu, raspunse parintele. La care celalalt a spus: „Poate unde ati fost prieteni, v-ati cunoscut”. A mers la manastire la Hozeva si a vorbit cu staretul Amfilohie, care a fost staretul Sfantului Ioan. Si i-a zis: „Trebuie sa ma duc la pestera, la mormantul lui, sa-i fac un Trisaghion. Haideti si sfintia voastra cu mine!” Staretul a refuzat in primul moment dar la insistentele parintelui a mers. Si cand au ajuns la mormant (era in 1980), in prezenta catorva credinciosi si a parintelui Ioanichie, au facut un Trisaghion. Si parintele Pantelimon, care traieste, a zis: „Haide sa deschidem un pic mormantul, sa-i stropim cu vin si aghiasma osemintele!”. Staretul Amfilohie a raspuns: „ Nu putem sa umblam la mormant, ca normal asa este, un calugar nu se mai dezgroapa, si tu nu vezi ca nici n-avem cu ce sa umblam la mormantul lui? N-avem nimic, o sapa, un hirlet, o lopata, nu avem cu ce!”. Si insista foarte mult, si dupa usa de la pestera – o usa de lemn – era o balama cazuta. Si a scormonit un pic cu balamaua aia, era pamant de-o palma pus, si a iesit un miros de miresme. Si toti au simtit miresmele de sfinte moaste. Staretul Amfilohie neavand incredere a zis ca este o nalucire, ca este de la tamaia cu care s-a tamaiat si de aceea nu a simtit mirosul. Ceilalti au spus: „Nu, parinte, aici au iesit miresme mai altfel, deosebite!”. Si atunci au dat deoparte pamantul, cu mana, si cand a dat cu mana, au dat de culion, de camilafca. Si cum era pusa pe fata sfantului camilafca, au dat-o la o parte si..... era intact ! Exact cum l-au pus in pamant, cu ochii intredeschisi. Culoarea ochilor inca era un albastru spre cenusiu, era doar putin schimbat. Si l-au scos. Proaspat, ca si cum ar fi fost pus in mormant atunci. La insistentele parintelui Pantelimon, si a parintelui Ioanichie, l-au dus in biserica mare, in paraclisul Sfantului Stefan. L-au lasat acolo un timp si au anuntat si patriarhia. A venit insusi patriarhul cu cativa mitropoliti. Unii aveau indoiala, spuneau ca nu cumva sa nu fi fost vreun blestem sau un legamant de la vreun duhovnic sau de la parinti. „Hai sa ne rugam!” ‚ s-a a hotarat atunci.. Si s–au facut patruzeci de Sfinte Liturghii si trupul sfantului a ramas neschimbat si intreg. Parintele Ioanichie a insistat foate mult sa nu-l ingroape. Ei au decis sa-l ingroape si, pe rind, au murit toti: trei mitropoliti si patriarhul. Patriarhul a facut infarct, si ceilalti, unul a avut blocaj renal, unul a avut a avut atac cerebral, toti patru – trei mitropoliti si un patriarh – au murit in acelasi an! Si atunci, a ramas Sfantul asa, neingropat.
Dar de ce credeti ca voiau sa-l puna inapoi in mormant ?
Fiind si de alta nationalitate... era roman si... incepea lumea sa vina, sa vada sfantul. Veneau si din America, din strainatate, foarte multi, aflase mitropolitul Victorin Ursache, care i-a fost superior staretului. Au anuntat romanii din diaspora, din America, din Canada, si acum veneau grupuri, mereu veneau, sa-l vada pe sfant. Unii l-au cunoscut in viata si toata lumea era impresionata ca avem un sfant pe care unii l-au cunoscut, l-au prins in viata. Sfant care n-a putrezit la locurile sfinte! Unii veneau mai mult pentru Sfantul Mormant si pentru Sfantul Ioan Iacob.
Si a inceput sa faca minuni. Deci, prima minune a fost ca Dumnezeu i-a smerit pe cei care au vrut sa-l ingroape. Cand a murit patriarhul, s-a facut sinod la patriarhie, sa vada pe cine sa puna patriarh. La alegeri, a iesit patriarh un arhimandrit Diodor, care in timpul sfantului Ioan era... la noi se spune exarh, la greci se spune dragoman – era exarhul tuturor manastirilor din Tara Sfanta. Acesta, cand a iesit patriarh, stia de Sfantul Ioan, si a comentat careva dintre ei, si a spus: „Nu, eu il cunosc! Era sfant de cand era in viata ! Eu eram dragoman, si el era venit de catva timp din Romania. Era foarte aspru si sever si cu el, si corect si categoric. Si cred ca este sfant! Eu nu ma indoiesc de sfintenia lui !” Si el o patise cu Sfantul. Fiind dragoman, mergea in vizita la multe manastiri; cand a ajuns la manastirea Sfantul Sava, care era manastirea metoc a patriarhiei, dragomanul si-a pus un tanar din manastire, era incepator, un frate din manastire, sa puna niste lanturi sa prinda porumbei, sa-i ia la patriarhie. Sfantul Ioan l-a certat pe acela si i-a aruncat lanturile. Acela s-a plans la dragoman si dragomanul il intreaba: „Dar de ce ai facut asta? Ca eu am pus sa prinda niste porumbei, sa-i luam la patriarhie!”. Dar zice parintele Ioan: „Cum ? Sfantul Sava n-a mincat nici macar mere in manastire, si tu vrei sa prinzi porumbei, sa-i mancati? Tu esti calugar si vrei sa mananci carne, si Sfantul Sava n-a mancat nici mere!” Avand discutia asta, Diodor - atunci era dragoman, acum a ajuns patriarh - s-a infricosat un pic. N-a mai prins nici un porumbel atunci, si a inceput sa-l respecte. Acum, cand a ajuns patriarh, el a spus: „Eu l-am cunoscut ca era sfant!”
Sursa: Interviu realizat de Cristian Curte, Revista „Lumea monahilor” nr. 29, noiembrie 2009, p. 56- 58
|
| |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu