Slavă lui Dumnezeu!

Era odata o femeie saraca, care pentru orice bine i se intampla, rostea mereu :” Slava lui Dumnezeu !” Langa ea traia un bogat care, de fiecare data cand trecea prin fata casei ei si o auzea spunand :” Slava lui Dumnezeu ” , ” Multumesc Doamne !” , se enerva. A rabdat pana intr-o zi cand i-a spus servitorului sau:

- Mergi in piata si cumpara doua carucioare de alimente si du-le acestei femei. Iar daca te va intreba cine le trimite, sa-i spui ca diavolul.
Asadar, a doua zi servitorul suna la usa femeii. Cand deschide , vede doua crucioare cu alimente si pe servitor in spatele lor.
- Slava lui Dumnezeu ! Iti multumesc, Doamne ! a spus femeia stralucind de bucurie.
- Nu vreti sa aflati cine v-a trimis carucioarele ? , a intrebat cu nerabdare servitorul.
- Nu fiule, nu are importanta. Cand Dumnezeu vrea, si diavolul îi slujeste, a spus femeia bucuroasa si a intrat cu carucioarele inauntru.

EXISTENTA SUFLETULUI

   In Biblie, omul este numit de multe ori "suflet": "Iar sufletele care au intrat cu Iacob in Egipt si care au iesit din coapsele lui, au fost toate 66 de suflete, afara de femeile feciorilor sai" (Facerea 46:26). Iata ca Biblia il numeste pe om "suflet". De ce? Pentru valoarea inestimabila pe care o are sufletul fata de trup. Dar poate cineva sa-i spuna sufletului om? Nuuu, doar omul poate fi numit suflet, in timp ce sufletul nu poate fi numit om. Pentru ca sufletul are fire nevazuta, iar trupul are fire vazuta si simtita, si doar cand acestea se unesc intr-un ipostas, atunci se cheama om.
   Sufletul este REAL (adica exista), RATIONAL (adica gandeste), IMATERIAL (adica este duh), VESNIC (adica nemuritor), ca un glob de lumina, foarte frumos fiindca este din insuflarea lui Dumnezeu (Apocalipsa 2:10).
   Sufletul are o existenta proprie, si din faptul ca nu se vede cum iese din trup in clipa mortii, este gresit sa spunem ca a incetat sa mai existe, fiindca nici vocea, nici mirosul, nici vantul nu se vad, ci se constata cu alte simturi. Dupa cum existenta lui Dumnezeu o intelegem din maretia operei sale, tot asa si existenta sufletului o intelegem din sentimentul religios, ratiune, vointa, intelepciune, virtuti, insusiri care il ridica pe om catre Dumnezeu si arata ca sufletul este nemuritor si va merge de unde a venit.
   Asadar, frate drag si soro draga, "Pregateste-te sa te intalnesti cu Dumnezeul tau!" (Amos 4:12) fiindca, NU CONTEAZA DECAT UNDE PUNE DUMNEZEU SUFLETUL NOSTRU DUPA CE MURIM si de aceea: TOATA VIATA NOASTRA LUI HRISTOS DUMNEZEU SA O DAM! Amin si Aliluia!
                      Preot Ioan.

SFAT DUHOVNICESC

Zambeste! Toate sa le faci cu "farurile aprinse" (adica cu fata vesela). 

Bucura-te de ziua de astazi, care maine nu va mai fi! Timpul este "moneda" vietii tale!
 Rascumpara timpul! (adica toata viata ta sa o inchini lui Hristos Dumnezeu).
Roaga-te ca si cand maine ai muri si munceste (pune suflet in ceea ce faci) ca si cand ai trai o vesnicie.
Fii lumina pentru cei din jurul tau, fii far luminos si daca nu poti far, atunci sa fii macar o candela aprinsa, sau cel putin un micut licurici!
Fa binele si asteapta raul, fiindca oamenii sunt nemultumitori si nerecunoscatori chiar si cu Dumnezeu.
 Daca pe Iisus Hristos, Viata lor si a noastra, dupa ce le-a descoperit Sfanta Treime, sensul vietii pamantesti, dupa ce a inviat 3 morti si le-a vindecat leprosi, orbi, paralitici, slabanogi..., l-au scuipat in obraz, l-au batut cu biciul rupand carne din El, i-au pus coroana de spini pe cap, i-au batut cuie in maini si in picioare, i-au dat sa bea otet si fiere..., tu ce astepti de la oameni?

Sa-ti multumeasca? Sa-ti rasplateasca binele cu bine?

Nuuuuu, sa nu astepti asa ceva ca te amagesti. Daca astepti multumire, atunci aceasta este din mandrie! Tot binele pe care l-ai facut in viata si bunatatea ta sufleteasca, doar Dumnezeu Iisus Hristos ti-o va rasplati, negresit! Tu, cauta smerenia si blandetea si vei afla odihna sufletului tau! Tu iarta-i pe toti pentru toate cate ti le fac, fiindca si Dumnezeu te iertat pe tine de nenumarate ori si zi: "Doamne nu le socoti lor pacatul acesta!", fiindca, "Asa-mi trebuie pentru pacatele mele!" Iubeste-i pe oameni, dar si pe vrajmasi!
Roaga-te pentru ei fiindca cei mai multi sunt in inselare, merg spre iad! Sa faci milostenie si sa nu faci nimic fara binecuvantarea parintelui tau duhovnic. Sa dai slava lui Dumnezeu pentru toate si nu uita: "Pregatește-te sa te  intalnesti cu Dumnezeu!" (Amos 4:12). Amin si Aliluia!
                     Preot Ioan.

Mamă am visat raiul...

Se spune ca odata, intr-un sat, un copil, intr-o noapte, a visat Raiul.

Mama! Mama! Unde e Raiul?, a intrebat copilul nerabdator, a doua zi de dimineata, de cum se trezi.
Dar mama, biata mama, n-avea timp. Avea atata treaba in gospodarie! Si-atunci, s-a dus la tata, sa-l intrebe.
- Nu stiu…, cauta-l singur!, ii spuse acesta obosit si se apuca mai departe de munca.
- Unde? Unde e Raiul?, ii intreba copilul, aproape plangand, pe oamenii din sat.
Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grabiti.
- Ce lume urata…, isi spuse pentru sine pustiul.
- Ca sa-l gasesti, trebuie sa parasesti satul acesta…, se-auzi glasul unui batran, ce-l privea demult. Si acolo, in pustie, dupa ce ai sa mergi cale de o zi, ai sa gasesti un om singur, ce sta intr-o coliba. El o sa-ti spuna unde este Raiul.
Zis si facut. Si a doua zi de dimineata, cand parintii lui nu se sculasera inca, isi lua o traistuta cu cateva merinde si pleca furisandu-se printre casele adormite, catre pustie. In curand, soarele rasarise, iar in urma pasilor lui satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse si, intr-adevar, catre seara, ca prin minune, din pustia intinsa tasni o coliba. Mare ii fu mirarea batranelului ce locuia acolo de multi ani.
- Ce te aduce pe-aici, copilule?, il iscodi acesta pe micul calator.
- Vreau sa gasesc Raiul, raspunse copilul, si cineva mi-a spus ca tu stii cum trebuie sa ajung.
Batranul tacu, il privi adanc, apoi ii spuse:
- Acum hai sa mananci ceva si sa te culci, ca oi fi obosit. Maine in zori o sa plecam impreuna catre Rai.
Noaptea trecu repede… De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat asa, cu ochii deschisi, asteptand ziua. Batranul stia. Iar catre zori, pustia primea in pantecul ei doua siluete, ce se pornisera la drum. Mersera ce mersera si, catre seara, dintre nisipuri, pustiul vazu cum se ridica niste ziduri de piatra si o cladire mare, cu o cruce in varf.
- Ce este aceasta?, intreba copilul.
- Aceasta este o manastire, spuse batranul. De-aici incepe poteca catre Rai.
Si-apoi, batranul manastirii il primi pe micutul care nu stia nimic de rosturile de acolo.
- Si ce-am sa fac aici?, intreba copilul.
- Deocamdata, sa faci curat, ai sa maturi si mai incolo om vedea.
Si timpul trecea, trecea, copilul le facea cu rabdare si sarg pe toate.
Dar iata ca vine o zi, dupa mult timp, cand batranul manastirii il intreba pe neasteptate:
- Cum merge, cum iti e?
- Mi-e foarte bine, raspunse pustiul.
- Am de toate.
Si-apoi tacu, inchizandu-se in sine. Batranul ii simti linistea si il iscodi in continuare.
- Parca ai ascunde ceva in suflet, asa ai tacut… Spune-mi cinstit, totul, pana la capat. Iti lipseste ceva?
- Mie…, nimic, se hotara intr-un tarziu pustiul sa raspunda, dar este acolo, in cladirea aia mare, un frate de-al nostru, tot asa, cu barba si plete, ce sta legat, intins pe o cruce, si nu poate sa se miste, si nimeni nu-i duce de mancare. De ce nu vine si el la masa?, ridica pustiul ochii din pamant, privindu-l pentru prima data patrunzator pe batran.
Parintele simti ca trebuie sa taca. Asa ca lasa linistea sa vorbeasca.
- Da, asa i-am dat noi canon, acolo l-am lasat noi sa stea, pentru ca nu a maturat cum trebuie si n-a facut curat ca lumea!, se-auzi vocea unui monah, care statea in apropiere si care auzise discutia.
Ingerul tacerii, care tocmai se asezase pe umerii pustiului, disparu.
- Acolo vei ajunge si tu, daca nu faci treaba cum trebuie, se-auzi vocea monahului.
Dintr-o data, spune povestea, pacatul al bun s-a strecurat in inima copilului.
Era primul pas catre Rai, ce se numea iubire. Mai tarziu, catre seara, copilasul se strecura nevazut la bucataria manastirii, fura ceva de mancare si, fara sa fie observat de nimeni, intra in biserica si o puse jos, la picioarele Fratelui atarnat de cruce.
- Hai, vino sa mananci!, ii zice pustiul, uitandu-se ingrijorat in stanga si in dreapta. Hai, ca nu stie nimeni!
Si Fratele coboara. Un zambet avea pe buze si, mangaindu-l pe pusti pe frunte, acesta nu-si dadu seama ca biserica toata se umplu de o lumina nemaivazuta si ca usile ei se ferecasera pe dinauntru. Apoi, ca si cand s-ar fi cunoscut demult, au inceput sa rada si sa glumeasca, cum nu mai facuse pustiul niciodata in viata lui. Era atat de fericit ca-si gasise un prieten! Dar el nu stia ca urcase a doua treapta a Raiului: prietenia..
Azi asa, maine asa, insa fratii ceilalti din manastire au inceput sa se intrebe:
- Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseste seara mereu dintre noi?
Apoi, curiosi, au inceput sa-l caute prin toata manastirea. Numai biserica nu fusese controlata; si-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oara nu i-au putut deschide usile. Atunci au incercat sa se uite pe gaura cheii si, in clipa aceea, o lumina puternica i-a orbit. Nemaistiind ce sa faca, au stat asa, infricosati, dupa zidurile groase ale bisericii, asteptand pana noaptea tarziu, cand copilul a iesit.
- Ce-ai facut inauntru?, se repezisera ei ca un stol de pasari negre asupra lui.
- N-am facut nimic, raspunse pustiul tremurand.
- Minti! Spune ce-ai facut?, l-au intrebat din nou calugarii furiosi.
- Am furat mancare si am dus-o Fratelui ce statea pe cruce, raspunse copilul inspaimantat.
- Care Frate?, au intrebat, nedumeriti, pentru prima data, monahii.
- Cel ce sta legat de cruce si nimeni nu-i da de mancare, raspunse pustiul.
- Si ce-a facut Fratele?, au intrebat tulburati calugarii.
- A coborat si-a mancat, raspunse dintr-o suflare pustiul.
Si, in clipa aceea, toti cei din jurul copilului au cazut in genunchi. Mare fu apoi spaima pe batranul manastirii, afland toate acestea. Egumenul incepu si el, la randul lui, sa tremure si, cu lacrimi in ochi, ii spuse copilului:
- Spune-i Fratelui cel Mare ca il rog sa ma primeasca si pe mine la masa.
- Am sa-i spun!, raspunse copilul bucuros, dar acum pot sa iau mancare de la bucatarie?
- Da, poti sa iei cat vrei, raspunse tremurand egumenul.
Si seara din nou cobora peste manastire, iar pustiul, de data aceasta cu mancarea luata de la bucatarie, se indrepta vesel spre biserica.
- Hai sa mananci!, ii striga el, mai vesel ca oricand. Si, din nou, Fratele cel Mare cobora de pe cruce, il mangaie si biserica se umplu de lumina. Ca de obicei, usile se ferecasera ca de la sine. Apoi cate glume si cata veselie in jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de ras, pustiul si-a adus aminte de rugamintea egumenului.
- Frate, ii spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din manastire, ar dori si el sa-l primesti la masa.
Si, pentru prima oara, fata Prietenului sau mai mare se intrista. Privea undeva, jos.
- Vezi firimiturile astea, de pe masa?, ii spuse, intr-un tarziu, Fratele cel Mare… Sunt cu mult mai putine decat pacatele lui… Nu poate sa vina.
- Nu poate sa vina?, ramase uimit copilul.
- Nu!, fu raspunsul scurt al Fratelui.
Si apoi, din nou, fruntea lor s-a descretit si-au inceput sa rada si sa glumeasca. Intr-un tarziu, copilul si-a luat la revedere de la Fratele cel Mare si s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta il astepta tremurand.
- Ce-a zis Fratele?, intreba acesta, gatuit de emotie.
- A zis ca nu te poate primi!, raspunse copilul.
- De ce?, intreba inspaimantat egumenul.
- Mi-a spus ca ai mai multe pacate decat toate firimiturile de paine cazute pe masa.
Si atunci el, egumenul, se prabusi in genunchi, intr-un hohot de plans.
- Spune-i sa ma ierte, spune-i ca-l rog din tot sufletul meu sa ma ierte.
Si, cu un gest disperat, se agata de copilas. Acesta il privi surprins si-i spuse:
- Bine, am sa-l rog din nou si maine!
Grea noapte pentru egumen! Cu zvarcoliri si gemete de pocainta. Copilul insa dormi linistit. Si, din nou, treaba obisnuita prin manastire. Dar toti se faceau ca lucreaza.
Asteptau seara, caci ea putea sa aduca iertarea.
- Pot sa iau mancare?, intreba, cu nevinovatie, copilul la bucatarie.
- Poti, ii spuse monahul, si-i umplu cu mana tremuranda vasul.
Apoi, cu pasi mici, ca sa nu rastoarne prea-plinul de mancare, copilul intra din nou in biserica.
- Hai sa mancam!, spuse el Fratelui cel Mare.
- Hai!, raspunse acesta, indreptandu-se spre el.
Si cate jocuri, cate glume au urmat! Apoi, in mijlocul veseliei, copilul isi aduse brusc aminte:
- Te roaga egumenul sa-l ierti… si sa-l primesti si pe el la masa!
Tristetea se aseza intre ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de paine de pe masa: erau parca mai multe.
- Am inteles…, spuse copilul, nu se poate.
- Da, nu se poate, raspunse Fratele cel Mare.
Si atunci, pacatul cel bun cobora din nou in inima copilului si acesta indrazni.
- Dar Tu nu te gandesti ca acum mananci din mila lui?, ii spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oara.
Si sufletul Prietenului sau mai mare fu miscat din nou. Acesta ii vazu din nou inima lui buna.
- Bine, spuse, dupa o lunga tacere, Fratele cel Mare, spune-i ca peste opt zile am sa-l primesc la masa.
Ce bucurie pe egumenul manastirii, cand, tarziu in noapte, copilul ii spusese! Si cele opt zile trecura. Pentru el, pentru batran, in post si rugaciune si, mai ales, in multa pocainta. A opta zi, dis-de-dimineata clopotele bateau.
- De ce?, intreba nedumerit copilul.
- Batranul a plecat la Domnul, i-au spus calugarii, care deja se pregateau pentru inmormantare. Si atunci copilul vazu! Vedea cum, la masa Prietenului sau cel Mare, statea fericit, cu lacrimi in ochi, egumenul, chiar el. Mancasera dimpreuna. Pe masa nu mai era nici o firimitura, Mantuitorul il iertase.
- Am vazut Raiul! striga fericit copilul, prin manastire. Am vazut Raiul!, repeta el, pentru fiecare monah in parte.
- Nu se poate! strigau acestia. Cum arata?
- E plin de iertare, murmura copilul.

Fragment din textul “Basmul din Carpati”, publicat in cartea lui Dan Puric, “Despre Omul Frumos”

Zi sa cel nebun....Nu este Dumnezeu

Un preot se afla odată la masă, la un parastas. Tot acolo erau şi câteva persoane certate cu biserica şi slujbele ei, care discutau gălăgios. La un moment dat un bărbat, mai aprins în discuţie, lovi cu pumnul în masă spunând că Dumnezeu nu există şi că El este invenţia popilor şi arătă cu degetul spre preot.
Unii au început să râdă, alţii se indignau de asemenea faptă. Preotul se sculă de la locul lui, se duse la cel care afirmase că Dumnezeu nu există şi-i zise:
- Dragă domnule, ceea ce spui dumneata nu este ceva nou, pentru că lucrul acesta se află scris chiar în Sfânta Scriptură...
- Cum aşa? întrebă acela mirat. Asta n-am ştiut-o şi n-am auzit-o până acum de la nici un preot.
- Dacă nu crezi, am să-ţi arăt, continuă preotul, scoţând din buzunar Noul Testament cu psalmi, şi citi versetul întâi din psalmul XIII:
- ,,Zis-a cel nebun în inima sa: <<Nu este Dumnezeu>>”.
Vezi, adăugă preotul, asemenea nebuni erau şi pe vremea regelui David, dar erau mai modeşti, pentru că gândeau asemenea nelegiuiri numai în mintea lor, în inima lor, nu strigau în gura mare, cum faci dumneata…

SCRISOARE CATRE UN PRIETEN SPECIAL

Un baieţel împreună cu părinţii săi au plecat într-un alt oraş, unde sperau să ducă o viaţă mai uşoară. Dar tatăl nu găsi de muncă mult timp, iar mama se imbolnăvi. Au ajuns într-o mare sărăcie.Băieţelul vedea acest lucru şi suferea foarte mult, însă îşi aminti ceva: auzise de la un coleg de şcoală că Domnul Iisus poate ajuta pe oricine, aşa că luă un stilou şi scrise următoarele: ''-Scumpul meu Iisus, m-am mutat cu părinţii mei în acest oraş ,dar mama e bolnavă. Nu vrei să-i trimiţi Tu ceva care s-o vindece ? Trimite,te rog frumos şi ceva tatălui meu de lucru, ca să îmi ia haine şi ceva de mâncare.Şi dacă vrei, fă aceste lucruri repede, căci mi-e frig şi foame! Noi locuim pe strada 135.

Micul Tău amic.'' Citi apoi scrisoarea şi scrise pe plic :'' PENTRU IISUS DIN CER ''.


Funcţionara, care sorta plicurile, rămase mirată când o găsi...era ciudată.O deschise şi o citi. Ochii i se umplu de lacrimi şi-şi zise zise:'' Credinţa acestui copilas nu va fi dezamăgită !'' Aşa că puse într-un pachet haine pentru toţi, alimente şi o ofertă de muncă pentru tatăl copilului împreună cu o scrisoare în care îi trasmitea băieţelului că plicul lui a ajuns în mâinile slujitorilor lui Iisus şi că aceştia îi ţrimteau din partea Stăpânului lor acele daruri.

Viaţa unui bătrân înduhovnicit

Un creştin a întrebat odată pe un călugăr bătrân:

- Ce să fac părinte că nu pot suporta lungă vreme ispitele care au năvălit asupra trupului meu.

 Bătrânul răspunse:

 - Astfel de ispitiri nu am avut, prin urmare nu te pot sfătui.

 Dezolat, tânărul nostru plecă la un alt bătrân, căruia îi povesti răspunsul dat de călugărul bătrân. Acesta îi răspunse:

 - Adevărat ţi-a grăit, dar întoarce-te la dânsul şi întreabă-l cum de nu a fost el ispitit.

 Tânărul urmă sfatul, se reîntoarse şi-i zise:

 - Iartă-mă părinte că îndrăznesc a te întreba, de ce în viaţa Sfinţiei Tale nu ai fost ispitit?

 Bătrânul îi răspunse cu smerenie, spre a-l folosi:

- De când mă ştiu niciodată nu m-am săturat de pâine, apă şi somn; acest fapt m-a apărat de acele ispite pe care le aminteşti că dau năvală asupra sufletului şi trupului tău.

Ce diferenţă! Ce să mai zicem noi cei de astăzi, care nu ne mai săturăm de carne, de dulciuri şi alcool, de televizorul şi internetul care fac reclamă atâtor produse îmbietoare şi imagini ispititoare, de lux, de confort şi de toate plăcerile vieţii! Cum o să scăpăm de ispite?!

Bătrânul smerit

Un părinte călugar bătrân era bolnav de multa vreme şi de multe zile nu putea mânca. Iar ucenicul lui a stăruit să-i facă o fiertură de
mâncare, ca să mai prindă putere. Şi îndată, făcând foc, a pus într-o oală o mână de orez să fiarbă. Şi erau în chilie două vase: unul cu miere, altul cu ulei de cânepă, rânced, amar şi împuţit, pentru candelă. Ucenicul, voind să îndulcească puţin fiertura, n-a luat aminte din care vas să ia şi în loc de miere a pus în oală ulei rânced şi amar. Apoi s-a dus la bătrânul şi l-a îndemnat sa mănânce. Bătrânul gustând, a cunoscut greşeala ucenicului, dar a tăcut, nezicând nimic. Iar fratele stăruia: „Te rog mai mănâncă, căci bune bucate ţi-am făcut şi cu miere le-am îndulcit. Iată că şi eu voi mânca împreună cu tine”. Şi gustând, şi-a văzut greşeala şi s-a rugat de bătrân să-l ierte. Bătrânul i-a răspuns: „Nu te scârbi, fiule, de cele întâmplate. Căci de-ar fi fost voia lui Dumnezeu să-mi puie miere în fiertură, miere ar fi pus. Iar acum ce-a vrut Dumnezeu aceea mi-ai dat”. Şi acestea zicând, bătrânul îndată s-a vindecat de boala sa.

Ca preot creştin ortodox, te îndemn să spui zilnic această rugăciune: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, te rog să-mi dai şi mie smerenie, blândeţe, răbdare şi iubire pentru Tine, pentru aproapele meu şi pentru toţi vrajmaşii mei”

Ce dai, câştigi - ce nu dai, pierzi ! - PILDA

                              

Era un om bogat care toată viaţa lui, făcea bine, ajutând pe cei nevoiaşi.
Într-o zi, merse la dânsul un prieten şi, stând la sfat, omul bogat îi spuse că banca la care avea depuşi nişte bani, dăduse faliment, şi aşa pierduse acei bani.
Omul cel bun zise prietenului său:
- "Vezi: tocmai banii pe cari nu i-am dat, i-am pierdut. Nu era mai bine să-i fi dat şi pe aceia la săraci, căci nu-i pierdeam, ci le folosea lor?"
Şi de atunci, toată lumea spunea acestui om: "Bogătaşul cel fără bani.?
Când a murit, prietenii au scris pe mormântul lui, aceste vorbe: "Ce-am dat, am câştigat. Ce n-am dat, am pierdut." —

0mul fericit

Auzit-am că, pe vremuri ,
Dumnezeu ar fi dorit
Ca să afle, printr-un înger,
Dacă omu-i fericit!

Merse îngerul pe cale
Lumea-ntreaga colindînd,
Cînd la deal si cînd la vale,
Pe creştini tot întrebînd

Unul zise- Cum pot oare
Fericit să mă numesc?
Să îmi fie cu iertare,
Nu vezi cît de mult trudesc?!

Altul zise cu durere:
-Eu aş fi, dar ce sa fac,
Fiindcă banii-s la putere,
Iar eu sunt un om sărac!

Unul spuse cu mîndrie :
-Eu am bani, ce pot sa zic?
Am destulă avuţie ,
Nu duc lipsă de nimic!

Însă fericit aş spune
Că nu pot să mă numesc,
Fiindcă n-am copii pe lume
Şi încep să-mbătrînesc.

Altul strigă cu ocară:
-O ,ce fericit aş fi,
Dacă n-aş avea povară
O mulţime de copii!

Nu am ce le da la masă,
Tare mult mă chinuesc,
Cum pot oare cu-aşa casă
Fericit să mă numesc!

Cînd pe altul îl întreabă:
-Tu eşti fericit, ori ba?
Dînd din cap, el spune-n grabă
-Hm! nu prea mult, măria-ta!

-Dar de ce? Ce îţi lipseşte?
Zise îngerul suav,
Aş trăi împarăteşte,
Dar sunt trist, că sunt bolnav!

Am umblat prin lumea-ntreagă
Pe la doctori, dar n-am leac
Sunt slabit şi fără vlagă
Şi nu ştiu ce să mai fac!

Şi cuprins de întristare,
Îngerul plecă mîhnit,
Că în lumea asta mare
Nici un om nu-i fericit!

Tot aşa cîrteau creştinii,
Orşiunde întreba,
Apăsînd mai tare spinii
Domnului pe fruntea Sa.

Şi cu fiece răspuns,
Pas cu pas Îl aduceau,
Spre Golgota, în ascuns
Şi pe Cruce-L răstigneau!

Merse îngerul ce merse
Pînă cînd a întîlnit
Un om ce sudoarea-şi şterse
De pe chipul său trudit

-Omule, te văd muncind
Şi esti mult prea obosit,
Ziua toată robotind,
Spune-mi : tu eşti fericit?

Omul se-ndreptă de spate
Şi ,privindu-l pe străin
Îi spuse cu bunătate:
Fericit sunt pe deplin!

Îngerul sări deodată
Iscodindu-l înadins:
Casa ta-i dărăpănată,
Focu-n vatră ţi s-a stins.

Ai copii prea mulţi, se pare
Şi cu greu îi creşti pe toţi,
Nu ai bani pentru mîncare,
Şi eşti fericit, socoţi?

Eu nu te cunosc ,străine!
Şi nu ştiu de unde vii
Dar ,de vrei rămîi la mine
Pînă mîine-n zori de zi.

Iat-acum se face seară,
Nu-i bine să mergi pe drum,
Că sunt oameni răi pe-afară
Şi flămînd vei fi oricum.

Nu am bani, nu am avere,
Nu am casa un palat,
Am în schimb, o mîngîiere,
Că am sufletul curat.

Casa mea dărăpănată,
Cu căldură te-o primi,
Chiar de focu-i stins in vatră,
Om mînca ce s-o găsi.

Şi cu toţii stînd la masă
Domnului I-am mulţumi,
Că spre noi mereu revarsă
Un noian de bucurii.

Să fii fericit în lume
Dacă vrei, nu e prea greu,
Că averea mea, vezi bine,
E doar Bunul Dumnezeu.

El îmi dă mereu putere,
El mă iarta cînd greşesc,
El mi-alină orice durere,
El m-ajută să trăiesc.

Cine are-aşa avere
Are tot ce şi-a dorit,
Are-n suflet mîngîiere
Şi e-n viaţă fericit!

Am copii pe lîngă casă,
Am pămînt să -l pot munci,
Am nevastă credincioasă,
Fericit de ce n-aş fi?

Îngerul sa-i spună taina
Ar fi vrut, dar ce folos?
Se vedea că poartă haina
Dăruită de Hristos!

Bucuros , el se întoarse
Şi zbură spre cer grăbit,
Fiindcă ,în sfîrşit aflase,
Un om care-i fericit.

Auzind Domnul îndată
Le dădu creştinilor
Pedeapsa meritată
Pentru necredinţa lor.

Numai cel ce nu cîrtise
Fericit în veci va fi,
Că, din toţi ,doar el primise
Darul , de-a se mîntui

Cine are-nţelepciune
Să priceapă , n-ar fi greu:
Fericirea nu e-n lume,
Ci e doar în Dumnezeu!!!

Dac-am fi ,din întîmplare,
Întrebaţi şi noi cîndva,
Conştiinţa noastră oare
Ce-ar răspunde NU sau DA?!

Pilda.

        Odată trăia un om „evlavios”. În fiecare zi, de cum se trezea, se spăla şi apoi mergea la biserică pentru slujba de dimineaţă. Înălţa mereu o rugă fierbinte: „Doamne, eu vin mereu la Tine, n-am lipsit niciodată. Dimineaţa şi seara, mă rog, fac pomană. N-ai putea veni şi Tu odată la mine?
Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea şi i-a spus: „Mâine voi veni la tine!”
Ce bucurie pe bietul om. A curăţat toată casa, a făcut mâncare, a aprins lumănări. În camera de oaspeţi a orânduit mulţime de tăvi pline cu fructe, plăcinte dulci şi flori. Toate erau pregătite pentru a-L primi pe Dumnezeu. La ceasul slujbei de dimineaţă, un băieţel, care tocmai trecea pe acolo, zăreşte prin fereastra deschisă tăvile cu plăcinte, se aproprie şi spune:
–Tataie, ai multe plăcinte, nu-mi dai şi mie una?
Mâniat de îndrăzneală, omul cel credincios îi răspunde supărat:
– Ia şterge-o, împieliţatule, cutezi să-mi ceri, ce-am pregătit pentru Dumnezeu?
Băieţelul înfricoşat pleacă fugind.
Clopotul anunţă sfârşitul slujbei de dimineaţă.
Creştinul îşi spune: „De bună seamă, Dumnezeu va veni după rugăciunea de amiază. Să-L aşteptăm”.
Obosit s-a aşezat pe banca din faţa casei. Vine un cerşetor şi-i cere de pomană. Omul îl alungă, fără prea multă vorbă. Apoi spală cu grijă locul, unde a călcat cerşetorul.
Trece şi amiaza şi Dumnezeu tot nu apare. Vine seara. Tot mai abătut omul nostru aşteaptă vizita făgăduită. La ceasul rugăciunii de seară, se înfăţişează un pelerin şi-l roagă:
– Îngăduie-mi să mă odihnesc pe banca ta şi să-mi petrec noaptea aici.
– Nici gând! E locul pe care l-am pregătit pentru Dumnezeu!
S-a înnoptat. „Dumnezeu nu şi-a ţinut făgăduiala”, îşi spune sărmanul om necăjit.
A doua zi, omul merge la biserică, la slujba de dimineaţă, ducând prinoasele şi izbucneşte în lacrimi:
– Doamne, n-ai venit la mine aşa cum ai făgăduit! De ce?
Dumnezeu i-a răspuns:
– De trei ori am venit şi de trei ori m-ai alungat!
- Când l-ai alungat pe băietel, pe cersetor si pe pelerin, pe Mine m-ai alungat.

O morala crestineasca

" Era odata o femeie saraca, care pentru orice bine i se intampla, rostea mereu :" Slava lui Dumnezeu !"
Langa ea traia un bogat care, de fiecare data cand trecea prin fata casei ei si o auzea spunand :" Slava lui Dumnezeu " , " Multumesc Doamne !" , se enerva. A rabdat pana intr-o zi cand i-a spus servitorului sau :
- Mergi in piata si cumpara doua carucioare de alimente si du-le acestei femei. Iar daca te va intreba cine le trimite, sa-i spui ca diavolul.
Asadar, a doua zi servitorul suna la usa femeii. Cand deschide , vede doua crucioare cu alimente si pe servitor in spatele lor.
- Slava lui Dumnezeu ! Iti multumesc, Doamne ! a spus femeia stralucind de bucurie.
- Nu vreti sa aflati cine v-a trimis carucioarele ? , a intrebat cu nerabdare servitorul.
- Nu fiule, nu are importanta. Cand Dumnezeu vrea, si diavolul Ii slujeste, a spus femeia bucuroasa si a intrat cu carucioarele inauntru.

Zilele nu sunt doar pentru om

Un taran lucra intr-o duminica la camp, in timp ce vecinul se ducea la biserica. Primul incepu a-si bate joc de habotnicia celuilalt. Acesta ii spuse:

- Prietene, ce ai spune daca eu n-as avea decat sapte galbeni si as da sase unui cersetor, pe care l-as intalni in drum?

- As spune ca esti foarte darnic.

-Si ce-ai spune daca acest cersetor, in loc sa-mi multumeasca, mi-ar cere si pe al saptelea?

-As spune ca e un om de nimic si ca isi merita spanzuratoarea.

Acum incepu vecinul sa rada:

- Ei bine, ti-ai rostit propria ta osanda, caci din sapte zile cate sunt intr-o saptamana, Dumnezeu ti-a dat sase pentru lucru si a saptea o vrea sa o sfintesti pentru El. Dar tu o vrei si pe a saptea pentru tine. Faci intocmai ca acel cersetor.

Cand iti vine sa plangi, adu-ti aminte de clipele in care zambeai; cand simti ca viata nu are nici un rost gandeste-te la cei ce mai au doar o zi de trait, cand simti ca vrei sa mori gandeste-te ca altii ar da orice sa traiasca... iubeste-ti viata si mai ales prietenii... E cel mai de pret lucru.

Cuget neînţelept

Un preot trecea, într-o zi, pe un drum de ţarină.
Un sătean necredincios îşi bătea boii - şi zbiera tot felul de înjurături.
Preotul îi zise:
- „De ce te osândeşti la pedeapsa veşnică?"
Omul necredincios îi răspunse:
- "Eu nu pot crede, părinte, în acestea... Căci dacă Dumnezeu a hotărât să mă scape, ori ce-aş face rău, voi fi mântuit. Şi, dimpotrivă, dacă a hotărât să fiu osândit, - orice aş face bun, degeaba este ... "
Atunci preotul îi zise:
- "Dacă este aşa cum zici, - atunci de ce te mai duci la câmp să ari şi să sameni? .. "
Omul rămase în tăcere. Părintele zise:
- "Dacă ar fi adevărat ce ai spus, atunci oricât ai ara, şi ai sămăna, dacă Dumnezeu a hotărât să nu se facă, degeaba-i munca ta, - şi, dimpotrivă, dacă Dumnezeu a hotărât să se facă, atunci nu mai e nevoie să ari şi să sameni".
Omul rămase iar fără răspuns, şi părintele grăi:
- "Nu, prietene... Dumnezeu îţi dă roadă numai dacă tu vei munci pământul - şi tot aşa, El nu-ţi va da mântuirea decât dacă îi ţii în seamă poruncile - şi nu duci o viaţă ticăloasă ... "
De atunci, omul acela s-a înţelepţit...

Cine are urechi, să audă!

Un om spunea într-o zi unor prieteni:
- "Pe mine m-a întors la credinţă o muscă."
Miraţi, prietenii ziseră:
- "Cum aşa?"
Omul povesti:
- "Eu la biserică mă duceam când şi când, dar mai mult să ascult cântările. Când începea preotul să vorbească, îmi astupam urechile cu degetele. Într-o duminică, stând aşa, în împietrire, o muscă mi se puse pe nas. O dădui de o parte şi iar îmi astupai urechile. Ea s-a întors din nou şi iar am alungat-o... Dar tocmai atunci, auzii vorbele: "Cine are urechi de auzit, să audă!". Aşa de tare m-au atins în suflet aceste vorbe, că n-am mai dus degetele la ureche... Şi de-atunci, mi s-au deschis şi urechile duhului, şi m-am întors la credinţă... Şi iaca aşa, o muscă m-a adus la Domnul.

GRADINA SUFLETULUI

Un creştin l-a întrebat pe duhovnicul său:

- Părinte, aş vrea să fiu un bun creştin, să am o viaţă fără păcate. Ce trebuie să fac mai întâi, ce este cel mai important?

- O, fiule, totul este important. Ia spune-mi, dacă ai o grădină în care plantezi tot felul de flori frumoase, aştepţi să crească? Aşa, fără să faci nimic, or să răsară ele?

- Nu, părinte, trebuie să le ud...

- Dar dacă le uzi şi atât, vor creaşte ele mari şi

frumoase?

- Nu, părinte, trebuie şi să muncesc, să am grijă de ele, să nu fie distruse de buruieni...

- Dar dacă le dai toate acestea, şi nu vor avea lumină, pot ele să crească?

- În nici un caz, părinte, atunci toată munca mea nu-şi are rostul, florile nu vor creşte niciodată.

- Acum ai înţeles, fiule?! Sufletul nostru este asemenea unei grădini, în care sunt semănate cele mai frumoase flori: dragostea, credinţa, bunătatea, cumpătarea, omenia... Noi, însă, trebuie să avem grijă de această grădină din sufletul nostru, ca tot ce este acolo să înflorească. Doar astfel sufletul omului se umple de frumuseţe.

Ce trebuie să facem pentru toate acestea? Să avem grijă ca buruienile păcatelor să nu prindă rădăcini în suflet, să veghem mereu ca răul să nu se cuibărească în noi, fiindcă, odată intrat, este foarte greu să-l mai scoţi. Şi ce mai trebuie să facem pentru grădina sufletului? Să o udăm mereu cu apa dătătoare de viaţă, care este rugăciunea.

Dar ele tot n-ar creşte, dacă nu le-ar încălzi pe toate lumina binefăcătoare a dragostei dumnezeieşti. Şi unde ar putea găsi sufletele noastre mai multă căldură şi lumină dumnezeiască, dacă nu în Biserică?!

E, poţi tu să-mi spui, fiule, ce este mai important? Toate sunt importante. Fii mereu atent la sufletul tău, ai grijă de el, fiindcă atunci şi Dumnezeu te va ajuta.

Doar aşa, prin munca noastră şi cu ajutorul Domnului, florile minunate din sufletele noastre, adică dragostea, credinţa şi toate lucrurile bune pe care Dumnezeu ni le-a dăruit, vor creşte nestingherite, iar viaţa ni se va umple de fericire.

†

Toate lucrurile ne-au fost încredinţate nouă şi noi acestora.

(Sfântul Ioan Gură de Aur)

Postul şi rugăciunea bătrânului

Venise în pustia sketică, la Părinţii cunoscuţi ca făcători de
minuni, un tânăr demonizat. Toţi s-au dat deoparte, din smerenie, ca
să nu arate ce puteri le-a dat Dumnezeu. Unul din ei înduioşat de
suferinţele tânărului, a făcut semnul crucii peste el şi poruncind
diavolului să iasă, a ieşit.
Dar diavolul i-a zis: „Dacă m-ai scos din locuinţa mea, voi
intra în tine“. „Vino“, i-a spus bătrânul. Şi demonul a intrat în el şi
l-a chinuit doisprezece ani. Bătrânul a îndurat cu tărie şi s-a luptat cu
el prin rugăciune neîntreruptă şi post aspru.
Biruit în cele din urmă de bătrân, diavolul l-a eliberat. 

De ce pleci?“ l-a întrebat bătrânul. „Nimeni nu te alungă“ 

- "Postul tău  m-a alungat“, i-a răspuns demonul şi a dispărut. După cum zice şi
Mântuitorul:
„Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi
cu post“ (Matei 17:21).

Milostenia

Un preot povestea din memoriile sale din tinereţe : Într-o iarnă grea făcusem într-o zi o cale de mai multe ore pe jos. Învins de foame şi oboseală, mă culcasem în zăpadă şi în curând căzui într-o toropeală. Deodată mă simţii cuprins de două braţe puternice şi fusei ridicat în trăsură. Apoi mi se dădu ceva de mâncare şi băutură spre a mă întări şi fusei depus în cea mai apropiată comună.

        Un căruţaş fu cel care îmi salvă viaţa. Îi mulţumii din inimă şi voiam să-i dau o răsplată bănească. Dar el respinse cu indignare. Atunci spune-mi cel puţin numele dumitale, îl rugai eu, dar el răspunse : Precum văd, dumneata eşti preot. Spune-mi, te rog, cum l-a chemat pe samarineanul milostiv?

        La aceasta îi rămăsei dator cu răspunsul.

Era odată un preot foarte cunoscut pentru milostenia sa. Într-o zi de iarnă, un boier bogat se duse să-i facă o vizită. Intrând în casă, boierul rămase uimit de ceea ce văzu în camera de primire a preotului. Mobila era foarte simplă şi puţină de tot, iar pereţii erau spoiţi cu var şi fără tablouri sau covoare.

        - Părinte, îl întrebă boierul, ce e sărăcia aceasta din odaie?

        - Prietene, îi răspunse preotul, când intru iarna în casă, pereţii nu mi se plâng niciodată că nu au podoabe pe ei sau că le e frig. Săracii însă, care intră pe poarta casei mele, primesc totdeauna câte o mâncare călduţă şi câte o hăinuţă, care îi poate apăra de frig.

PEDEAPSA

Trăia odată un grădinar foarte bun la inimă, care lucra toată ziua în grădina sa, iar banii pe care îi câştiga pe acestea îi dădea săracilor. Multă vreme a petrecut grădinarul aşa, şi Dumnezeu îl ajuta în toate pentru bunătatea sa.Dar iată că într-o zi venind la el diavolul a început a-l ispiti zicându-i:
- De ce îţi dai toţi banii tăi săracilor şi nu-ţi pui şi tu măcar câţiva deoparte? Iată vei ajunge şi tu în curând bătrân şi ce vei face dacă vine peste tine vreo boală?
La început, grădinarul nu a luat în seamă acele vorbe, deoarece ştia că Dumnezeu îl ajută în toate, dar trecând zilele şi tot cugetând el la acestea, a hotărât să pună deoparte un galben şi pentru el.
Dar, nu a trecut multă vreme, şi grădinarul a dorit a-şi mai pune încă un galben deoparte, şi tot aşa până a umplut cu galbeni un borcan întreg, pe care mai apoi l-a îngropat în grădină.
Nimeni nu pricepea ce se întâmplă cu grădinarul, însă cu toţii vedeau că de la o vreme el se schimbase foarte mult. Săracii, care până nu demult veneau la el şi primeau din legumele din grădină, erau acum alungaţi cu mânie. Grădinarul vindea totul la piaţă, iar banii îi ascundea cu teamă în borcan.
Văzând zgârcenia la care ajunsese grădinarul, şi Dumnezeu Şi-a întors faţa de la el şi nu îl mai ajuta. Dar iată că într-o zi, lucrând el în grădină şi gândindu-se la borcanul său cu bani, grădinarul a călcat într-o greblă şi şi-a rănit piciorul până la os. Mulţi doctori a chemat grădinarul la sine, însă fără de niciun folos, căci piciorul i se umfla tot mai mult, şi deja începuse să îi şi putrezească.
Aşa şi-a cheltuit grădinarul tot borcanul cu galbeni pe doctori. Rămas acum şi bolnav şi fără bani, a hotărât să mai cheme un doctor şi de ultimul galben şi să-l roage să-i taie piciorul.
Noaptea grădinarul a adormit mâhnit şi iată că în vis i s-a arătat îngerul Domnului care l-a întrebat:
- Unde îţi sunt banii grădinarule? De ce nu te faci sănătos cu ei, aşa cum nădăjduiai? Să ştii de acum banii nu sunt de mare folos, iar omul cel milostiv îl are ca ajutor pe Dumnezeu. Iată şi eu am fost trimis la tine să te ajut, căci Dumnezeu Şi-a adus aminte de vremea în care împărţeai averea ta săracilor şi erai bun cu toată lumea.
Şi atingându-se piciorul grădinarului, acesta s-a făcut complet sănătos, iar dimineaţa, când a venit la el doctorul, l-a aflat lucrând în grădină.
Toată lumea s-a minunat de cele întâmplate, dar mai cu seamă oamenii săraci s-au bucurat de însănătoşirea grădinarului căci din acea zi a redevenit milostiv ca mai înainte şi tot ceea ce câştiga împărţea săracilor.

Plopul şi iedera

Era odată un plop. Într-un an, vântul aduse la rădăcina lui o sămânţă de iederă. Venind o ploaie bună, sămânţa încolţi, iar vrejul de iederă se urcă pe trupul plopului, până aproape de vârf.
Încrezută şi trufaşă, iedera întrebă atunci pe plop:
- "Cât ţi-a trebuit să ajungi atât de înalt?" Plopul, cuminte şi înţelept, îi răspunse:
- "Ehe! Mi-a trebuit o sută de ani!"
Iedera, crăpând de mândrie, îi zise:
- "Ce mai treabă! Mie mi-a trebuit numai o vară.
Plopul, de colo, zâmbind:
- "Da, e drept, o vară, dar numai o vară ai să trăieşti, că află de la mine: cine creşte repede, piere repede. Aşa că vai de mărirea ta!
Şi, cu adevărat, în preajma toamnei, vrejul iederii se uscă şi, peste puţin, căzu netrebnic la piciorul plopului care, înţelept şi tăcut, îşi ducea mai departe rostul său, lăsat de bunul Dumnezeu.