Personalitati Botosanene




Sfantul Ioan Iacob de la Neamt-Hozevitul
Cunoscut şi sub numele de Ioan Iacob Hozevitul, sau Sf. Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ acest Cuvios a fost odrăslit în binecuvântatul pământ al Moldovei. El s-a născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, care pe atunci făcea parte din comuna Horodiştea, din fostul judeţ Dorohoi (actualmente comuna Păltiniş, jud. Botoşani)[2], şi a primit din Botez numele de Ilie. Părinţii săi, Maxim şi Ecaterina Iacob, erau ţărani simpli, dar foarte credincioşi.
Încă de timpuriu, Ilie va rămâne orfan, deoarece mama sa va muri la puţin timp după naştere, iar tatăl său, primind ordin de concentrare, va pleca la război, unde îşi va da viaţa pentru patrie. În această situaţie. Ilie va fi crescut de bunica sa, Maria Iacob, care îl va învăţa credinţa şi evlavia, şi îl va deprinde cu rugăciunea şi cu slujbele bisericeşti.
În 1920, copilul Ilie va intra la şcoala din satul natal, unde va învăţa exemplar şi îşi va hrăni sufletul cu scrierile cărţilor sfinte. În 1924, bunica va trece la cele veşnice, lăsându-l pe Ilie în grija feciorului ei mai mare, Alecu, în familia căruia copilul va continua să primească aceeaşi educaţie creştinească. Moartea bunicii va lăsa o amprentă de neşters în sufletul viitorului ieromonah, dovadă în acest sens fiind şi poeziile Dorul bunicii şi În braţele părinteşti[3].
În 1923, tânărul Ilie va absolvi cu rezultate foarte bune bacalaureatul, la Cozmeni-Cernăuţi, fiind apreciat de către profesorii săi de limba română[4] Datorită acestor merite deosebite la învăţătură, rudele apropiate s-au gândit să-l trimită pe tânărul Ilie la facultatea de Teologie de la Cernăuţi. Având însă o fire profund religioasă şi un puternic îndemn interior, acesta va alege viaţa monahală, astfel că la data de 15 august 1933, prăznuindu-se Adormirea Maicii Domnului, la vârsta de 20 ani, tânărul Ilie va intra în mânăstirea Neamţ. Aici va fi rânduit cu ascultare la infirmerie şi la biblioteca mânăstirii. Însă tânărul Ilie era nemulţumit de putinele eforturi călugăreşti care le făcea, aşa că face cerere de plecare la Locurile Sfinte. Această cerere nu-i va fi luată în considerare, pe motiv că nu satisfăcuse stagiul militar.
Datorită calităţilor sale, stareţul mânăstirii îl va trimite pe tânărul Ilie la Bucureşti, pentru a urma Facultatea de Medicină. După terminarea studiilor, Tânărul Ilie nu se va reîntoarce la Neamţ, ci va vizita aşezămintele monahale din Oltenia, printre care şi mânăstirea Turnu, unde va sta până când va fi încorporat. Este de remarcat faptul că deşi va sta puţin aici, râvnitorul frate va impresiona pe toţi, prin comportamentul său exemplar. 
După satisfacerea stagiului militar, tânărul Ilie se reîntoarce la Neamţ, având aceleaşi ascultări, în timpul cărora se arată a fi blând, ascultător şi smerit. Având şi ascultarea de bibliotecar, tânărul frate va descoperi comorile de învăţătură ale scrierilor Sfinţilor Părinţi, pe care le va studia cu multă stăruinţă.
La 8 aprilie 1936, în Miercurea Sfintelor Patimi, tânărul Ilie va fi tuns în monahism, de către stareţul de atunci al mânăstirii, arhim. Valerie Moglan, naş şi părinte duhovnicesc fiind ierom. Ioachim Spătaru, egumenul schitului Pocrov-Neamţu. După rânduială, numele îi va fi schimbat în Ioan, nume care îl va purta tot restul vieţii sale pământeşti, cu evlavie şi smerenie.
În scurta perioadă pe care o va mai petrece la Neamţ, Cuviosul Ioan va primi diverse ascultări: intendent de stăreţie, bibliotecar şi profesor de română la Şcoala monahală, în care se pregăteau fraţii începători. În toamna anului 1936 însă, plin de dorinţa desăvârşirii, Cuviosul Ioan va pleca spre Ţara Sfântă, împreună cu doi monahi, Claudie Derebreanu şi Damaschin Ignat, costul călătoriei fiind suportat de Cuviosul Ioan, din moştenirea rămasă de la părinţi. După ce a vizitat cele mai importante localităţi biblice de aici, Cuviosul Ioan se va retrage într-o peşteră din pustia Iordanului, unde va sihăstri aici timp de doi ani. După această perioadă de timp, Cuviosul se va închinovia în mănăstirea Sf. Sava, unde mai vieţuiau 5 călugări români, printre care ierom. Ignatie Rădulescu, ierod. Veniamin Trifan şi monahul Ştefan. Prezenţa românilor în aceste locuri nu însemna altceva decât continuarea unei îndelungate tradiţii, fiind cunoscute relaţiile străvechi ale poporului român cu Ţara Sfântă, încă din sec. XVI-XVII.
Aici, Cuviosul Ioan se va nevoi timp de 8 ani, întrecând pe mulţi în ostenelile călugăreşti, cu aspra sa vieţuire. Va îndeplini aici ascultările de paraclisier, bibliotecar, ajutor de econom, apoi cea de infirmier, fiind foarte apreciat pentru dragostea şi mila cu care îi îngrijea pe bolnavi, indiferent de starea lor religioasă sau socială. A învăţat repede limba greacă şi a început să exploreze comorile de teologie din scrierile aflate în biblioteca mânăstirii. Astfel, ziua se afla la infirmerie, iar noaptea o dedica rugăciunii, citirii şi traducerii din scrierile Sfinţilor părinţi, uneori şi compunerii de versuri, talent pe care îl avea încă din copilărie. Aici, la Sf. Sava, Cuviosul Ioan a desăvârşit lucrarea cea de taină a rugăciunii lăuntrice, despre care va scrie câteva pagini folositoare creştinilor[5].
Între anii 1939-1940, Cuviosul Ioan va petrece în pustiul Qumran şi într-o peşteră din apropierea Mării Moarte, împreună cu alt călugăr român. Aici va întâlni pe monahul Ioanichie Pârâială, care i-a fost ucenic credincios până la sfârşitul vieţii sale. Din cauza războiului, între 1940-1941, Cuviosul Ioan va pătimi într-un lagăr de pe Muntele Măslinilor, după care se va reîntoarce la mânăstirea Sf. Sava.
Desigur că ar fi rămas la mânăstirea Sf. Sava până la moarte, deoarece aici avea liniştea mut dorită. Însă superiorul Bisericii Ortodoxe Române de la Ierusalim, arhim. Victorin Ursache, în prezent arhiepiscop al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din America şi Canada a propus Patriarhiei Române hirotonirea întru preot a monahului Ioan Iacob şi numirea sa ca egumen al schitului românesc de la Iordan, cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul.
Va fi hirotonit diacon în 1974, în biserica Sfântului Mormânt, de către arhiepiscopul Epifanie al Filadelfiei, după care, tot aici, va fi hirotonit şi preot.
Vreme de 6 ani (1947-1952), Cuviosul Ieroschinomah Ioan Iacob va păstori schitul românesc de la Iordan cu multă evlavie şi pricepere gospodărească. Aici va construi mai multe chilii lângă biserică, atât pentru monahi, cât şi pentru pelerini, dar va săvârşi şi sfintele slujbe în limba română, transformând astfel schitul într-o oază românească (despre acesta va vorbi în poezia sa Singura mângâiere românească) Totodată, va continua scrierea de versuri şi de pagini de învăţătură, prin acestea dovedindu-şi calităţile sale duhovniceşti desăvârşite. Trebuie să menţionăm faptul că pentru Cuviosul Ioan, poezia era expresia simţirii celei mai adânci a dorului românesc, lucru observat pe deplin şi în poezia Scântei din inimă.
În anul 1952, împreună cu ucenicul său, Ioanichie, se va retrage în pustiul Hozeva, la mânăstirea Sfântul Gheorhge Hozevitul, iar în anul următor, vor vieţui într-o peşteră din apropiere, numităChilia Sfânta Ana, unde vor rămâne până la sfârşitul vieţii Cuviosului Ioan. Peştera era cu totul izolată, comunicarea cu exteriorul făcându-se prin scrieri şi prin intermediul ucenicului său,  care trebuia să urce o scară foarte abruptă, peştera fiind situată la 7 metri deasupra cursului văii pârâului Hozeva. Viaţa Cuviosului în această peşteră era foarte aspră, cu posturi îndelungate şi cu privegheri de toată noaptea. Mâncarea lui era o dată pe zi, pesmeţi, măsline, smochine şi apă, iar noaptea dormea câteva ore, pe o scândură, având drept pernă o piatră. În sărbători mari şi în posturi, Cuviosul săvârşea Sf. Liturghie, în paraclisul peşterii, unde se împărtăşea cu Sf. Taine.
Astfel vieţuind, în data de 5 august 1960, în vârstă de 47 de ani, Cuviosul Ioan îşi va încredinţa sufletul în mâinile Domnului, fiind înmormântat în peştera în care a vieţuit în ultima parte a vieţii sale, de către egumenul mânăstirii Sf. Gheorghe Hozevitul. Aici trupul Cuviosului se va odihni timp de 20 de ani, după care mormântul său a fost deschis cu intenţia ca osemintele să fie mutate în osuarul de obşte, potrivit tradiţiei locale. Însă cei prezenţi la acest eveniment au constata cu mirare că trupul Cuviosului era cu totul nevătămat de stricăciune, răspândind împrejur bună mireasmă. la cererea obştii mânăstirii Sf. Gheorghe Hozevitul, patriarhul Benedict al Ierusalimului a îngăduit strămutarea moaştelor Cuviosului Ioan în biserica mânăstirii, alături de moaştele Sfinţilor Ioan Hozevitul şi Gheorghe Hozevitul.
Mare nevoitor în cele ale desăvârşirii, fiu credincios al Bisericii Ortodoxe, mărturisitor al credinţei străbune, Cuviosul Ioan s-a dovedit a fi şi un rodnic poet creştin, în acest sens poeziile sale fiind culese şi publicate în 2 volume, în 1968-1970, sub titlul Hrană duhovnicească, volume ce mai cuprind şi traduceri ale sale din operele Sfinţilor Părinţi. Aceste volume au apărut cu purtarea de grijă a ucenicului Cuviosului, monahul Ioanichie, având o prefaţă semnată de arhiepiscopul Arstoboulos al Kiriacopolei.
Prin această moştenire, Cuviosul se dovedeşte a fi un mare trăitor al credinţei, o reală personalitate duhovnicească şi un îndrumător plin de înţelepciune sfântă pe calea mântuirii, ridicat din neamul nostru românesc. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândurile sfinţilor, în anul 1992, sub numele de Sfântul Ioan cel Nou de la Neamţ (Hozevitul), având ca zi de prăznuire data trecerii sale la cele veşnice, 5 august.




Patriarhul Teoctist 

Anii, viata si slujirea crestina 

Sunt recunoscator, in primul rand, Bunului Dumnezeu, care mi-a daruit viata aceasta. De copil am invatat, de la vatra si intelepciunea parintilor mei - sfinti pururea pentru mine -, o data cu insemnatatea chemarii clopotului la slujbele Bisericii, pastrarea randuielilor ei si ca trebuie sa multumesc lui Dumnezeu si pentru darul vietii. 

Era greu pentru ei, caci eram zece copii, cu ei 12, in anii 1915, cand am venit eu pe lume, in plina pregatire pentru razboi. Dar nu am auzit de la ei decat cuvinte de incurajare, de nadejde in Dumnezeu. Nu asteptau ajutoare din nici o parte, nu asteptau sa primeasca ceva fara munca, daruri sau drepturi. Tatal meu si mama mea purtau ei insisi de grija gospodariei si nu le lipsea nimic. Si nu posedau altceva decat acea gospodarioara foarte modesta pe care o mai vad astazi, cand merg spre sat, de la Iasi spre Stefanesti, pe malul Prutului sau spre Husi, unde mai sunt inca sate cu gospodarii, cu case acoperite cu stuf, ca aceea pe care ochii mei au vazut-o o data cu lumina zilei. 

Ce valori nepretuite, morale, se cultivau intr-o asemenea familie! Nu se auzeau minciuni, vorbe desarte despre vecini sau despre altii. Ci, dimpotriva, numai lucruri frumoase. Pot sa spun cata insemnatate avea respectul pentru semeni. Cel putin doi din familie trebuia sa fie in fiecare sarbatoare si duminica la biserica. Acestia doi mergeau la biserica pregatiti si aduceau acasa anafura, daruri ale Duhului Sfant din sfintenia Bisericii, aduceau binecuvantare, aduceau cuvant ziditor de bucurie. Aceasta este comuniunea, una dintre frumusetile Ortodoxiei, ale romanilor, ale familiei romanesti. 

"Manastirea satului meu" 

As vrea sa cinstesc memoria invatatorului meu de la scoala primara, Gheorghe Romanescu, un om deosebit, cu suflet ales si cunostinte enciclopedice, un adevarat profesor universitar, caruia ii pastrez o frumoasa amintire. De la el am invatat nu numai religia, caci mergea cu noi la biserica, dar si istoria, cu domniile voievozilor, maretia lor si, de asemenea, literatura, pe Eminescu si pe alti mari scriitori ai nostri. Un adevarat apostol a fost acest barbat, fiu de preot, care m-a ajutat chiar si atunci cand, dupa absolvirea scolii, am plecat la manastire fara stirea si invoirea familiei, a parintilor, lamurindu-i sa ma lase sa-mi urmez drumul chemarii mele. 

Asadar, eu am iesit, pot zice, dintr-o manastire, care era satul meu natal, adapostit intre colinele blande ale Botosanilor, cu datini frumoase si oameni credinciosi, cu prunci sanatosi si tineri plini de virtuti, unde nu se auzise de pacatele si ratacirile pe care ni le prezinta astazi presa si televiziunea, incat ti se intuneca sufletul si te incrancenezi de cate se petrec zilnic in lume. Am iesit din manastirea satului meu si am intrat in alta manastire, la Vorona, ce se afla la vreo 30-40 km de casa, dar care atunci mi se parea foarte departe, dincolo de orizont. 

De acolo, la inaltarea Sfintei Cruci din anul 1929, am mers la Schitul Vovidenia. O zi deosebita traiam la Vovidenia in Vinerea Luminata cand, potrivit randuielii manastiresti, se facea procesiune cu icoana facatoare de minuni de tot soborul, in frunte cu Prea Sfintitul Staret Nicodim Munteanu, inconjurat de arhimandriti si diaconi, urmat de un impresionant cortegiu de monahi si elevi, cu cantarile Izvorului Tamaduirii si Hristos a inviat. In sunetele clopotelor, urcam aleea de brazi de curand plantati, spre biserica Vovideniei si ne opream in poiana cu izvorul ei minunat, unde se savarsea sfintirea apei si se sfinteau prin stropire toti cei de fata si toata firea inconjuratoare. An de an acest luminat ceremonial pascal se desfasura potrivit unei stravechi traditii, din nefericire parasita. 

Cand eram elev la Seminarul Teologic Monahal de la manastirea Cernica, intre anii 1932-1940, impreuna cu Parintele Arhimandrit Grigore Babus, acum preot slujitor la Catedrala Patriarhiei noastre, trebuia, o data cu trecerea in cursul superior, sa fim cu totii monahi, sa depunem, adica, voturile monahale. Potrivit hotararii Patriarhului de vie amintire Miron Cristea, ctitorul seminarului, s-a introdus aceasta prevedere in regulament, de a nu fi admis in cursul superior decat daca esti monah. 

Povestea numelui Teoctist 

Eu am depus voturile monahale la 6 august 1935, la manastirea Bistrita de langa Piatra Neamt, ctitoria domnitorului Alexandru cel Bun, cand am primit si numele de Teoctist, prin cuvantul vrednicului staret Ghenadie Caraza, vestit pe Valea Bistritei, intre cei mai distinsi dintre staretii manastirilor noastre voievodale. 

As fi dorit sa port in calugarie numele Teodorit. Gasisem in cronica manastirii Bistrita numele unui ierodiacon care scria foarte frumos, Teodorit, din secolul trecut, monah invatat, traitor in Hristos si bun slujitor. Am transmis prin cineva dorinta mea staretului Ghenadie care, primind din mana mea foarfeca, a taiat din parul meu zicand: "Se tunde robul lui Dumnezeu, fratele nostru Teoctist, monah, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin." Si asa mi-a ramas numele, potrivit randuielii noastre bisericesti. 

Am intampinat si multe greutati, dar Dumnezeu mi-a indreptat pasii si in preajma unor mari ierarhi si a celor patru Patriarhi ai Bisericii noastre de dinaintea mea. Ma consider, cu recunostinta, fiul duhovnicesc al Patriarhului Miron Cristea, care a intemeiat Seminarul de la manastirea Cernica, unde am invatat opt ani, intre 1932-1940, aflandu-ma zilnic sub vegherea parintelui arhimandrit si profesor Chesarie Paunescu, directorul Seminarului, apoi Episcop al Dunarii de Jos, si a unor profesori de mare valoare si neuitata amintire pentru mine. De la ei am invatat foarte multe lucruri pentru viata, pe langa cele didactice. 

Dictatura comunista, anti-crestina 

Mult mai tarziu, in anul 1945, aflandu-ma la Iasi, in ascultarea marelui teolog si Mitropolit Irineu Mihalcescu si direct a Prea Sfintitului Episcop-Vicar al acestuia, Justinian Marina-Vasluianul, iar din anul 1950, cand acesta devenise Patriarh, in calitate de Episcop-Vicar al sau, prin alegerea Sfantului Sinod, am fost martorul multor framantari din viata sa si a Bisericii noastre, strabatand deceniile grele de confruntare pe fata, cu rani si victime, in lupta aprinsa cu dictatura comunista, care, si in tarile ortodoxe vecine noua, a dat lovituri nespus de grele Bisericii acestora. Numai cei ce au cunoscut indeaproape framantarile de care am amintit pot intelege povara apasatoare care a fost pe umerii Ierarhilor, preotilor, monahilor si credinciosilor Bisericii noastre Ortodoxe Romane. 

Asa se explica unele atitudini ale Ierarhilor de atunci, in scopul protejarii lucrarii pastorale, asa se explica si contactul cu autoritatile locale de atunci, indeosebi dupa anul 1977, cand s-a desfiintat Comisia Monumentelor Istorice, interzicandu-se astfel cu desavarsire continuarea lucrarilor la bisericile si manastirile monumente istorice. La Iasi, erau santiere deschise la Sfintii Trei Ierarhi, la Golia, la Cetatuia, la Galata si in alte locuri, deci nu se putea continua lucrarile. Ce aveam de facut? Am mers la autoritatile de stat, le-am spus care era situatia si le-am cerut ajutor. Mi s-a spus ca daca nu le cerem bani si materiale, putem sa lucram. Si am lucrat. 

Moldova era pustiita de navalirea sovietica 

Privind inapoi, la anii 1945-1947, vad lumea de atunci a Moldovei si pe Parintele Justinian, ca Arhiereu-Vicar si colaborator la Mitropolia Moldovei si Sucevei, unde ma aflam si eu, chemat la Iasi de marele Mitropolit-carturar Irineu Mihalcescu. Moldova de atunci era intr-o stare jalnica, de pe urma razboiului greu si a navalirii armatelor sovietice, dar si a secetei nemaiintalnite din acei ani. L-am insotit pe Parintele Arhiereu Justinian Vasluianul in primele sale drumuri prin Moldova si l-am vazut intrand in bordeiele in care se adapostisera oamenii ramasi fara case, in urma razboiului si a bombardamentelor, care distrusesera satele si orasele, incat din acele targuri "patriarhale" de altadata nu mai era decat amintirea, incarcata de tristete si descurajare. Insasi capitala Moldovei, frumosul oras Iasi, acum, in anul 1945, lipsit de lumina electrica, de incalzire, de apa, ajunsese fara chip si asemanare, doar cu tablitele cu numele pietelor si ale strazilor, miscate zgomotos de vant pe ruinele fostelor cladiri. 

Ca unul care m-am invrednicit sa fiu sfintit de Parintele Justinian Arhiereu, marturisesc ca de la el am invatat foarte multe lucruri in administratie. M-a format si ca ierarh al Bisericii noastre in cei aproape 13 ani de vicariat la Patriarhie. Si-a consacrat primele activitati arhieresti ingrijirii orfanilor din Modova, antrenand la aceasta lucrare clerul si pe credinciosii Arhiepiscopiei. Asa am invatat de la el, ca de la un mare dascal, pastoratia practica, din intalnirile sale cu preotii si cu protopopii din vremea aceea, unde incerca sa aline durerile parintilor pentru pierderea copiilor, sa aduca inseninare in sufletele orfanilor, ale copiilor si tinerilor, intervenind chiar pentru ei peste hotare. 

Peste ani, prin 1961, cand l-am insotit pe Patriarhul Justinian, impreuna cu alti colaboratori ai sai, care astazi nu mai sunt printre noi, si cu ministrul Cultelor de atunci, profesorul Dumitru Dogaru, intr-o vizita la minele din Petrosani si la uzinele siderurgice de la Hunedoara, mare mi-a fost mirarea, dar si bucuria, sa-i aud pe doi tineri ingineri spunandu-i: "Noi suntem orfanii, Prea Fericite Parinte Patriarh, pe care i-ati salvat de la foamete in 1945." 

Patriarhul Justinian a recuperat Manastirea Radu Voda 

Patriarhului Justinian Marina ii datoram Seminarul de la Radu Voda. Cand a fost ales Patriarh, biserica aceasta era inchisa, iar cladirea din jur ocupata de o scoala a partidului comunist. Patriarhul Justinian a avut curajul, credinta, dar si iscusinta sa afle solutii pentru a obtine restituirea Manastirii Radu Voda si redarea rostului ei. A restaurat si a pictat biserica, a consolidat cladirile, a adus mai multi slujitori si a organizat aici caminul si spatii pentru cursurile preotesti si Seminarul Teologic al Mitropoliei Munteniei si Dobrogei. Ceea ce este semnificativ pentru noi este ca a ales sa fie inmormantat aici, si nu la Catedrala Patriarhala unde, dupa regula si pravila cunoscuta, se afla inmormantati cei doi Patriarhi inaintasi ai sai. A facut aceasta din dragoste pentru aceasta ctitorie si din smerenie. 

Parintii profesori stiu ca la rugaciunea de dimineata de la Institutul Teologic venea patriarhul Justinian si nu se putea sa nu fie prezent rectorul. in fiecare dimineata si in fiecare seara, unul dintre profesori era de serviciu la cancelarie pentru a fi la indemana studentilor, dornici sa puna intrebari. Parca-l vad pe regretatul Teodor Popescu, marele nostru profesor de Istoria Bisericii Universale. El nu a putut sa fie hirotonit preot, pentru motive canonice. Dar viata lui se desfasura ca si a unui preot. Nu lipsea niciodata din mijlocul studentilor cand acestia se impartaseau si dupa ce se impartaseau. In general, toti profesorii participau pe rand, seara si dimineata, la orele de meditatie. Unii slujeau in sobor, iar mirenii se impartaseau, in fruntea studentilor, mai ales in cele patru posturi. 

Preotii, profesorii, arestati si intemnitati 

Toate acestea se datoreaza constiintei preotesti a Bisericii, pe care a promovat-o si a slujit-o Patriarhul Justinian, imprimand-o preotilor formati de Biserica. Venea zdrobit de putere de la intalnirile cu reprezentantii autoritatilor de stat, unde era judecat pentru prea marea lucrare a Bisericii. La intoarcere, ne spunea celor de fata: "Am biruit, am biruit, Teoctist, si de data aceasta!" Mergea intotdeauna cu mapa plina de lucrari, pe care o avea dinainte pregatita, caci nu se stia cand era intrebat: "Pentru ce atatea seminarii?"; "Pentru ce atata activitate bisericeasca?"; "De ce atatea reviste teologice?"; "Pentru ce atatea manastiri?"; "De ce da Biserica obladuire atator condamnati politici?", unii dintre acestia fiind specialisti de mare valoare, care erau marginalizati, scosi in afara societatii, dar angajati si ocrotiti de Biserica. Singura Biserica, prin Patriarhul Justinian, am putea spune, ii primea, dandu-le posibilitatea sa lucreze si sa-si castige existenta. El nu admitea ca preotii sau profesorii care fusesera arestati sa nu fie repusi in rosturile de unde fusesera luati si intemnitati. Asa a fost cazul Parintelui Profesor Dumitru Staniloaie si al multor preoti. 

Legaturile sufletesti cu fratii de peste Prut 

S-a facut tot ce era posibil in perioada de dictatura pentru a se mentine legaturile sufletesti cu fratii de peste Prut. Imi amintesc cum prin anii 1951 si 1952 se depuneau eforturi pe langa Patriarhul Justinian ca sa primeasca un apocrisiarh al Patriarhiei Moscovei la Bucuresti si sa trimita, de asemenea, la Moscova un apocrisiarh roman din partea Patriarhiei. Mitropolitul Moscovei, Nicolae Krutitki, care conducea relatiile externe ale Bisericii Ruse, un mare teolog si un mare parinte duhovnicesc, unul dintre ierarhii rusi pe care i-am cunoscut in perioada anilor '50, ca si Patriarhul Alexei, de altfel, un om de o cultura remarcabila, staruiau din ratiuni politice ca eu sa merg la Moscova ca reprezentant al Patriarhiei Romane. Fiind Episcop-Vicar si rector al Institutului Teologic, Patriarhia nu putea sa-mi ingaduie plecarea, desi la varsta mea de atunci eram atras de perspectiva invatarii unei limbi straine. Limba rusa, pentru teologie si pentru cultura, in general, inseamna un mare castig. 

Nu-mi dadeam seama insa ca schimbul de reprezentanti putea fi o paguba pentru independenta Bisericii noastre. Patriarhul Justinian, prevazator ca totdeauna, n-a consimtit, motivand ca la Bucuresti n-ar avea rost o parohie rusa pentru ca in afara de membrii Ambasadei nu sunt alti credinciosi rusi ca sa se justifice prezenta unui prelat rus. In continuare, Patriarhul Justinian a adus in discutie problema romanilor de peste Prut care nu aveau carti, care nu puteau sa slujeasca in limba romana si a solicitat personal Patriarhului Alexei, de repetate ori, sa ne sprijine pentru a putea avea legaturi cu cei din Basarabia. Aceasta s-a soldat cu trimiteri de carti de slujba si cu primirea unor tineri teologi din Basarabia la studii la Zagorsk, la Moscova sau la Leningrad. 

Niciodata nu am cedat jurisdictia Basarabiei 

Mitropolia Basarabiei, cu episcopiile ei, cu ierarhii ei, cu clerul si cu credinciosii ei, n-a fost parasita niciodata de Biserica stramoseasca. Niciodata nu s-a dat nici un cuvant de renuntare la jurisdictia Patriarhiei in Basarabia sau sa se recunoasca de Sfantul Sinod jurisdictii straine bisericesti pe acele pamanturi romanesti. Ci, dimpotriva, in decursul acestei perioade au existat deci semnele dragostei materne a Bisericii pentru fiii ei de dincolo de Prut. Nu mai spun ca ierarhii veniti din Basarabia - din cauza imprejurarilor naprasnice, prin cotropirea si ocuparea Basarabiei - pe care i-am cunoscut si cu care am slujit, ca Mitropolitul Efrem Enachescu de la Chisinau, Episcopul Dionisie Erhan de la Cetatea Alba, Mitropolitii Visarion Puiu si Tit Simedrea ai Bucovinei, erau ierarhi de o rara simtire romaneasca. 

Dupa 1944, am asistat la unele dintre intalnirile lor si stiu ca lacrimau atunci cand isi aminteau de evlavia, de trairea ortodoxa a crestinilor de peste Prut. Ei s-au dus in mormant cu aceasta dragoste si cu gandul la ceea ce stiau ei ca au lasat acolo, bogatia de credinta ortodoxa pe care nu o vedem manifestandu-se in alta parte asa cum se manifesta in sfanta noastra Basarabie. 

Se cuvine, pentru slava lui Dumnezeu si pentru insemnatatea prezentei si arhipastoririi Patriarhului Bisericii Ortodoxe Romane, dr. Iustin Moisescu, sa evoc cele ce s-au petrecut cu inmormantarea sa. Boala, suferinta lui au fost necrutatoare. Era un timp foarte greu in 1986, cand se daramau biserici, spitale, monumente istorice in jurul Sfintei noastre Patriarhii. Se zvonea si despre intentia autoritatilor de a muta de aici Patriarhia, ceea ce s-a confirmat, apoi, cand am fost eu ales Patriarh, in luna noiembrie, din acelasi an. 

Duhul diabolic 

Si in valtoarea acelor evenimente se simtea in vazduh un duh mut, un duh diabolic, ce lucra - si care lucreaza si acum - ca sa impiedice ridicarea Catedralei Mantuirii Neamului pe care a gandit-o Miron Cristea, cel dintai Patriarh, s-o aduca la indeplinire. Si era o problema chiar si cu mormantul de aici, in care odihneste trupul Parintelui Patriarh Iustin Moisescu, pentru ca stapanirea de atunci cerea sa fie dus la una dintre manastirile din preajma Capitalei, ori la Caldarusani, ori la Cernica. Atunci Dumnezeu mi-a dat tarie, eu fiind in situatia de a-l urma ca loctiitor, deocamdata, si am tinut cu tot dinadinsul ca sa fie inmormantat aici, in rand cu ceilalti Patriarhi, ceea ce nu se potrivea, cum spuneam, cu opinia reprezentantilor politici de stat. Stiu despre aceasta Parintii Mitropoliti care erau in Sinodul Permanent, in 1986, si fostul ministru al Cultelor de atunci, carora le-am spus ca nu sunt dornic sa candidez la postul acesta de mare raspundere, cand aspectul Bucurestilor era degradant si descurajant si sa vin de la Iasi aici, ca sa urmez, sa port jugul acesta greu. 

Am tinut cu tot dinadinsul sa fie inmormantat aici si m-a ajutat mult fie iertatul parinte Ioan Neamu, un preot de mare valoare, pe care l-a avut consilier economic Prea Fericitul Iustin, si l-am avut si eu, fiindu-mi si coleg la Teologie. I-am spus atunci hotararea mea ministrului, ca nu se poate in alta parte, numai daca dansul, Prea Fericitul Iustin, sau familia ar fi avut scris ca vrea sa fie dus in alta parte. Noi eram datori sa-i indeplinim dorinta, cum a facut Patriarhul Justinian. Dar daca noi nu avem nimic scris, traditia noastra sfanta si randuielile bisericesti ne obliga sa urmam pilda inaintasilor, de aceea locul de odihna al Patriarhului nostru este in catedrala pe care a restaurat-o, pe care a infrumusetat-o in timpul arhipastoririi sale. Dar nu mi s-a dat raspuns afirmativ. Parintele consilier Neamu a inceput sa sape aici, in catedrala. Si a doua zi, ministrul mi-a dat telefon si m-a intrebat unde va fi inmormantat. "N-am stabilit ca in catedrala, domnule ministru?", i-am raspuns. "Dar eu nu mi-am dat avizul" - mi-a replicat. "Nu-i nimic, noi nu va obligam la aceasta. Este randuiala noastra, a Bisericii, urmam o traditie." si atunci am zis: "Aici va fi". si nu s-a mai intamplat nimic. 

Salvarea bisericilor 

In 1986, cand Sfantul Sinod si Maritul Colegiu Electoral Bisericesc m-au chemat la slujirea patriarhala, am gasit biserica Sf. Spiridon Nou cu zidurile Sfantului Altar in primejdie de a se darama, din pricina lucrarilor de construire a metroului, ce au provocat sfantului locas si casei parohiale un adevarat dezastru, intamplat chiar in noaptea Sfintelor Pasti, fapt care m-a cutremurat. Am simtit atunci o mare tristete si mi-am amintit de anii cand vrednicul de pomenire Patriarh Justinian s-a confruntat cu pericolul prabusirii bisericii Domnita Balasa, in urma amenajarii si canalizarii raului Dambovita, si cum a izbutit el atunci, cu sprijinul unor ingineri specialisti, ca Gh. Beles si Dumitru Popescu, sa inlocuiasca, metru cu metru, pilonii de lemn de la temelie, cu o fundatie trainica din beton armat. 

Ma gaseam, in 1986, in situatia dureroasa si dificila a demolarii bisericilor in Bucuresti, care insa nu m-a descurajat, ci mi-a dat taria de a face ceva pentru salvarea lor. Dumnezeu m-a luminat, atunci si mi-a scos in cale un suflet credincios, pe cunoscutul inginer constructor Suman, care conducea lucrarile de constructii ale caminului studentilor Facultatii noastre de Teologie. Cu sprijinul si intelegerea acestuia si cu daruirea familiei de arhitecti si ingineri in rezistenta Constantin Pavelescu, in conditiile si cu posibilitatile de atunci, am consolidat si refacut aceasta frumoasa biserica, iar pictorul I. Samoila a restaurat admirabila pictura a celebrului Gh. Tatarascu. Daca nu se intervenea urgent si cu curaj, n-am mai fi avut astazi aceasta adevarata catedrala in Bucuresti. 

Sfintii neamului romanesc 

Cand eram student la Facultatea de Teologie a Universitatii din Bucuresti, ii auzeam pe profesorii nostri din elita invatamantului teologic, intre care profesorul de Istorie Universala Teodor M. Popescu, profesorul de apologetica Ioan Gh. Savin, profesorul si arhimandritul Iuliu Scriban si alti teologi si istorici ai nostri, glasuind cu tanguire, la fiecare deschidere solemna de an universitar, ca toate popoarele si Bisericile Ortodoxe surori au asezat in ceata sfintilor si cinstesc dupa cuviinta pe unii dintre fiii lor care au bineplacut lui Dumnezeu, randuind si zile de praznuire a lor, numai noi, romanii, nu avem in calendar sfinti din neamul nostru. Si se intrebau cu intristare: oare atat de smeriti, atat de nevrednici si de nevolnici suntem noi, romanii, ca sa nu avem in calendar sfinti odrasliti de insasi Biserica noastra si din sanul neamului romanesc si pe care deja pe unii ii stim si ii cinstim? 

Toata lumea stia cohorta de sfinti plamaditi de evlavia poporului nostru in decursul istoriei, dascalii nostri de suflet si de credinta, din care au rasarit martiri, marturisitori, aparatori ai Ortodoxiei in Transilvania si mari traitori in Hristos din randurile credinciosilor, cuviosilor, preotilor si ierarhilor, care din veac au stralucit atat pe bolta Bisericii stramosesti, cat si in cer, in fata Prea Sfintei Treimi. In 1950, vrednicul de fericita pomenire Patriarhul Justinian Marina, cu profesorii de teologie de atunci, raspunzand unor repetate si indreptatite cereri din partea credinciosilor si datorita existentei unui adevarat cult fata de inaintasi de-ai nostri, renumiti prin credinta si jertfa lor, a hotarat intocmirea lucrarilor pregatitoare pentru canonizarea primei serii de sfinti romani. A fost o lucrare mai mult decat istorica; a fost dumnezeiasca! Ce mare insemnatate a avut atunci, in anii 1950-1955, canonizarea sfintilor romani care au aparat Ortodoxia si neamul nostru si cu cata evlavie au participat in acele vremuri grele credinciosii la slujbele de vestire a canonizarii sfintilor romani la Patriarhia din Bucuresti, la Craiova, Timisoara, Sibiu, Iasi si Suceava! 

Atunci noi savarseam si celebram prima canonizare de sfinti romani in conditii foarte grele. Apoi s-a aprobat intreaga lista intocmita de Sfantul Sinod; n-au fost admisi, de pilda, sa fie trecuti in randul sfintilor domnitorii Constantin Brancoveanu si Stefan cel Mare. 

Sfantul Sinod a reluat aceasta lucrare dupa anul 1990 si, la propunerea Comisiei Sinodale pentru Canonizarea Sfintilor Romani, care a desfasurat o intensa si importanta lucrare de documentare in vederea intocmirii studiilor necesare canonizarii, la 20 iulie 1992, ne-a invrednicit Dumnezeu sa inscriem cu credinta si evlavie in calendarul ortodox si alti sfinti din neamul nostru. 

Marturisesc acum ca numai Dumnezeu stie cu cata dragoste si iubire mi-am implinit in viata mea, din tinerete si pana astazi, indatoririle legate de Biserica noastra stramoseasca. 

TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane 


Parintele Paisie Olaru s-a nascut la 20 iunie 1897, in satul Stroiesti, comuna Lunca, judetul Botosani, fiind ultimul dintre cei cinci copii ai familiei Ioan si Ecaterina Olaru, singurul care a luat chipul ingeresc al calugariei. 
Citind viata si patimirile sfintilor i s-a aprins sufletul sau curat pentru viata monahala. „Mamuca” insa, dorind poate sa-l stie langa ea, i-a zis „Sa nu te duci la calugarie, dragul mamuchii, ca acolo este canon mare de rugaciune, post si metanii; ca am vazut cum a fost facut un calugar, si era tare slab si se ruga asa : « Doamne, daca mai am zile de trait si imi sunt spre mantuire, lasa-ma sa traiesc; iar daca nu, ia-ma la Tine!»”.
In 1921 Parintele Paisie Olaru a fost inchinoviat la Schitul Cozancea. Cozancea era un schit cu viata de sine, staret fiind pe atunci ieromonahul Vladimir Bodescu. Povatuitor duhovnicesc l-a avut pe Parintele Calinic Susu, un mare nevoitor al rugaciunii. 
A fost destul de mult incercat de catre staret, dar gandul intoarcerii in lume si celelalte ispite ale incepatorului in viata calugareasca s-au stins incet-incet, prin deasa spovedanie.
La numai un an de la intrarea in manastire, fiind foarte bolnav, fratele Petru a fost tuns in monahism, primind numele de Paisie. 
Dorul de viata pustniceasca pe care-l avea din tinerete s-a aprins mai tare in urma vizitei pe care a facut-o in manastirile din Muntii Neamtului, intre care si Sihla, in imprejurimile careia a intalnit multi pustnici. Cuprins de acest dor, prin anul 1930, a venit la Sihastria, cerand sa fie primit in obstea manastirii sau sa se retraga la Schitul Sihla. Neavand insa binecuvantarea egumenului sau de la Cozancea, staretul Sihastriei, Protosinghelul Ioanichie Moroi, nu il primeste. 
In anul 1943 Parintele Paisie Olaru a fost hirotonit diacon, iar in 1947 preot si duhovnic de catre episcopul Valerie Moglan. Desi proaspat hirotonit, Parintele Paisie Olaru a primit o chilie aproape de biserica si a fost randuit de la bun inceput la spovedania calugarilor si a credinciosilor care cercetau manastirea
In toamna anului 1949, treizeci de calugari din obstea Sihastriei, in frunte cu staretul lor, Parintele Cleopa, sunt trimisi la Manastirea Slatina cu misiunea de a reorganiza si revigora manastirea. Ca duhovnic, Parintele Paisie Olaru il urmeaza pe Parintele Cleopa la Manastirea Slatina, intarind foarte mult obstea si povatuind credinciosii care incepusera sa vina in numar mare.
In primavara anului 1953 Parintele Paisie Olaru se intoarce la Sihastria. Persecutia impotriva monahismului din anii 1959-1964 lasa Manastirea Sihastria fara staret, pe atunci Protosinghelul Ioil Gheorghiu, fara Parintele Cleopa (care se retrage pentru a treia oara in munti), si fara multi calugari imbunatatiti. Slujbele bisericesti se desfasurau cu anevoie, din lipsa de slujitori, si toata greutatea apasa acum pe umerii batranului duhovnic Paisie, care spovedea ziua si noaptea calugari si mireni, mangaia, imbarbata, dadea speranta tuturor, rugandu-se lui Dumnezeu cu credinta.
Dupa 1964 situatia manastirii s-a imbunatatit foarte mult, Parintele Cleopa, intors din munti, s-a alaturat Parintelui Paisie si linistea duhovniceasca s-a pogorat din nou asupra Sihastriei.
Intre anii 1972 si 1985 Parintele Paisie Olaru a fost randuit sa intareasca viata duhovniceasca la schitul Sihla. De mult voia parintele sa se linisteasca in locurile unde a sihastrit Cuvioasa Teodora si alte sute si mii de sihastri. In acest loc de pocainta, si de intalnire cu Dumnezeu, Parintele Paisie Olaru si-a inmultit nevointele. Toti ucenicii sai de atunci vorbesc despre rugaciunea sa neincetata, la care se adaugau privegherea necontenita, postul si infranarea sa dintotdeauna, toate acestea impletite cu dragostea, smerenia si blandetea sa desavarsita. 
Vestea sfinteniei vietii parintelui si ajutorul primit de credinciosi in urma rugaciunilor sale ajunsese pana departe si era cautat de multime de oameni. Cei care il cautau – calugari, maici, oameni de diverse categorii, dar si clerici si ierarhi – veneau pentru rugaciuni, spovedanie, binecuvantari, atrasi de darul sau. Cei care veneau odata, nu se mai puteau dezlipi de batran si aduceau si pe altii, caci blandetea, smerenia si dragostea sa misca inimile tuturor, iar harul Duhului Sfant, care se salasluise intr-insul, mangaia sufletele credinciosilor; de asemenea, nu de putine ori, cei bolnavi se intorceau sanatosi. 
Iubea mult pe fiii sai duhovnicesti, pe care ii primea la spovedanie la orice ora din zi si din noapte, si purta mare grija de mantuirea lor. Ucenicii sai simteau aceasta dragoste a parintelui si ii purtau si ei, dupa Dumnezeu, o mare dragoste. Fiii sai duhovnicesti de la Sihastria nu il parasisera, ci veneau la sfintia sa o data pe saptamana, vineri, pentru marturisire. Parintele Paisie Olaru niciodata nu statea fara lucru: se ruga, spovedea, mangaia, imbarbata sau lucra in gradina sau ingrijea vreo fantana, sau cauta izvoare cu apa buna de baut, langa care punea cate o cruce si o cana, ca trecatorii sa poata bea apa. 
Unor ucenici aflati in niste incercari, parintele le-a spus: „Sa stiti ca Dumnezeu, pe care il iubeste, il tine aproape de el, ca nu cumva libertatea sa-i schimbe mintea si inselaciunea lumii sa-i castige sufletul. Asadar suntem datori sa primim cu dragoste aceste incercari si sa-i multumim Domnului pentru toate”.
Un alt sfat pe care il dadea Parintele Paisie Olaru era urmatorul: „Cand iesi de aici si te intorci in lume, sa-ti pastrezi sufletul curat. Chiar daca vezi multe pe acolo, dar sa nu te arunci in noroi, ca greu se mai duce de pe suflet. Daca privesti si nu intri in cele ale lumii, este ca si cum te-ai murdari de praf – te scuturi si mergi mai departe. Dar daca te-ai murdarit, sa alergi sa speli repede haina sufletului, ca altfel esti pierdut.”
La despartire, Parintele Paisie Olaru adresa obisnuitul sau salut: „Sa ne intalnim la usa raiului!” Unii dintre ucenici il intrebau: „Noi vrem sa ne intalnim cu totii in rai. De ce doriti sa ne intalnim la usa raiului?” Iar batranul raspundea cu nadejde si blandete: „Sa ne vedem noi scapati de viclenii diavoli si ajunsi la usa raiului, ca aici strigam la Maica Domnului, cerem ajutorul sfintilor, plangem la usa milostivirii Mantuitorului si nu ne lasa El afara. Pana aici este greu! „
Iata si marturia Parintelui Cleopa despre Parintele Paisie Olaru: „Asa era Parintele Paisie Olaru: smerit, tacut, bland, intelept la cuvant, foarte milostiv si iubitor de aproapele. Intotdeauna cauta pacea cu toti si iubea linistea. Nu-i placea sa traiasca intre multi si isi ascundea viata si nevointa. Nimeni nu stia cum se roaga in chilie, ce lucrare are mintea si inima lui, cat sta la masa si cat se odihneste. Plangea cu cel care plange si se bucura cu cel ce se bucura. Nu tinea la haine bune, la bani, la nimic si fugea de cinste, de lauda, de multa vorbire, de clevetire si de oameni mari”. 
Parintele Paisie Olaru era foarte legat duhovniceste de inaintasii sai, de parintii plecati mai inainte la Hristos, si zicea:  „ De vom pasi pe urmele vietii lor si de vom trai in desavarsita dragoste unii cu altii, avem credinta si nadejde in mila si bunatatea lui Dumnezeu ca ne vom vedea dincolo, in vesnica viata”. 
Din septembrie 1986 pana in octombrie 1990 Parintele Paisie Olaru a fost imobilizat la pat, avand piciorul drept fracturat. In aceasta lunga perioada de suferinta, batranul spovedea numai parintii batrani din manastire, pe care ii avea de multi ani la scaunul de spovedanie. Obisnuia insa sa mai primeasca pe unii dintre cei mai alesi calugari, duhovnici, stareti, ierarhi si chiar mireni, care doreau staruitor sa-l vada, sa primeasca sfat sau sa primeasca o binecuvantare. Memoria, graiul si mai ales starea interioara a Parintelui erau foarte bune.
Din aceste scurte intalniri cu Parintele Paisie Olaru multe suflete s-au linistit, multe intrebari fara raspuns au fost dezlegate, multi calugari si credinciosi s-au luminat vazand blandetea, linistea, smerenia si intelepciunea Parintelui, caci indelunga lui rabdare, tacerea, rugaciunea de taina si lacrimile ajungeau pana la inimile oamenilor.
Parintele Paisie Olaru s-a mutat la Domnul in zorii zilei de 18 octombrie 1990, in varsta de aproape 94 de ani. Un dor tainic de vesnicie cuprinsese pe toti, caci Parintele Paisie Olaru, care ne vorbise o viata intreaga despre Rai, despre bucuria unirii cu Hristos, mergea la cer, ca prin rugaciunile lui sa ni se deschida si noua portile cele incuiate ale mult doritului Rai.


Parintele Cleopa Ilie este al cincilea copil din cei zece pe care i-a avut familia Alexandru si Ana Ilie. Parintii sai au fost un exemplu viu de traire crestina, fiind iubitori de Dumnezeu, de biserica si de copii, iar casa lor era ca o biserica, dupa cum povestea Parintele Cleopa Ilie: „Aveam o camera numai cu icoane. Un fel de paraclis. Acolo ne rugam. Iar la miezul noptii ne sculam, citeam la Psaltire si faceam sute de metanii. Apoi iar ne culcam”.

Parintele Cleopa Ilie s-a nascut la 10 aprilie 1912 in comuna Sulita, judetul Botosani, primind din botez numele Constantin. In primele doua luni dupa nastere, pruncul Constantin, viitorul Parinte Cleopa, era tot timpul bolnav. Nestiind ce sa mai faca, mama lui s-a dus cu pruncul la vestitul duhovnic Conon Gavrilescu, de la Schitul Cozancea, care a sfatuit-o sa daruiasca copilul Maicii Domnului. Atunci mama s-a inchinat cu lacrimi la icoana Maicii Domnului, facand trei metanii, si, cazand in genunchi, a zis plangand: „Maica Domnului, iti daruiesc tie copilul acesta al meu, ca este bolnav si plange mereu. Fa ce stii tu cu el!”

Dupa ce a fost daruit Maicii Domnului, pruncul Constantin s-a facut sanatos si nu a mai fost bolnav de moarte toata viata sa. Iar parintele Conon a zis mamei sale ca acest copil o sa traiasca cel mai mult dintre toti - iar cuvintele sale se vor dovedi adevarate.

Dorind de o viata duhovniceasca mai aleasa, cei trei fericiti tineri s-au sfatuit sa imbratiseze viata calugareasca. Primul care a plecat la manastire a fost fratele Gheorghe, mai intai la Cozancea, apoi la Sihastria, unde a devenit monahul Gherasim. Apoi i-au urmat si ceilalti doi, Vasile si Constantin, in anul 1929. Pentru a fi inchinoviat la Sihastria, Parintele Cleopa Ilie a trebuit sa astepte trei zile la poarta manastirii, aceasta ispitire canonica fiind randuita de staretul Ioanichie Moroi.

Prima ascultare incredintata la mamastire fratelui Constantin a fost pastorirea oilor. Acolo, in seninul noptilor si in sanul curat al naturii, a invatat el tainele Sfintei Scripturi, a deprins cuvintele Sfintilor Parinti si a practicat o curata viata calugareasca.

In iulie 1937, rasoforul Constantin, luat sub mantie de batranul si blandul schimonah Proclu Popa, a devenit monahul Cleopa, fiind calugarit de egumenul Sihastriei, Protosinghelul Ioanichie Moroi.

Batranul egumen, in varsta de 82 de ani, era foarte bolnav. Nu mai putea sluji Sfanta Liturghie si cu greu spovedea si dadea sfaturi. In aceste conditii Parintele Cleopa Ilie este rugat sa accepte functia de loctiitor de staret. Temandu-se de o asemenea raspundere, Parintele Cleopa Ilie a cerut o luna de ragaz, sa se roage si sa se mai gandeasca. Astfel, trecand o luna de rugaciune si asteptare, avand si binecuvantarea Parintelui Paisie, Parintele Cleopa Ilie a luat conducerea administrativa a obstii.

Noul egumen era foarte pretuit, atat de obstea schitului, cat si de credinciosii refugiati aici, intrucat era foarte evlavios, postea mult, era bland, ii imbarbata pe toti, si indeosebi avea darul cuvantului, prin care calauzea si hranea duhovniceste pe fiecare.

Parintele Cleopa Ilie nu voia sa primeasca hirotonia, caci se temea de aceasta mare raspundere inaintea lui Dumnezeu. Spovedindu-se la duhovnicul sau si primind indemnul de a primi preotia, Parintele Cleopa Ilie nu s-a mai impotrivit hirotoniei si asa, din ascultare, a fost hirotonit ierodiacon in ziua praznuirii Sf. Arhidiacon Stefan, 27 decembrie 1944, iar preot la 23 ianuarie 1945, cand se praznuieste Sf. Sfintit Mc. Clement; nu dupa mult timp a fost numit oficial egumen al Sihastriei.

In acea perioada se simtea nevoia unei reimprospatari duhovnicesti in multe manastiri din Moldova. Si cum adevarata viata calugareasca, in duhul Sfintilor Parinti, in post, rugaciune, dragoste, saracie si ascultare, ce se ducea la Sihastria, si avantul si cresterea sa duhoviceasca, atragea atentia oricui, iar vestea despre vrednicul ei pastor, Parintele Cleopa Ilie, ajunsese departe, Prea Fericitul Patriarh Iustinian a decis ca Sihastria sa ajute si alte manastiri. Astfel, in anul 1949, Parintele Cleopa Ilie este trimis ca staret la Slatina, impreuna cu un grup de 23 de parinti .

Sapte monahi batrani a gasit Parintele Cleopa Ilie la Manastirea Slatina. Foarte curand, slujbele de zi si de noapte au intrat in randuiala, spovedania a devenit saptamanala, s-a infiintat o scoala monahala pentru frati.

In 1952 Manastirea Slatina devenise un adevarat focar duhovnicesc. Parintele Cleopa Ilie avea acum sub supraveghere duhovniceasca opt manastiri, pe langa Manastirile Slatina si Sihastria, cu schiturile lor Rarau si Sihla, se adaugasera Manastirile Putna, Orata, Camarzani, Rasca si Moldovita, in care se introdusese de asemeni randuiala ca la Sihastria.

Datorita persecutiilor din partea autoritatilor hotaraste sa se retraga in padure. In locul retragerii sale, Parintele Cleopa Ilie si-a gasit adapost intr-un bordei in pamant, facut de un padurar credincios, care ii si aducea, cam la o luna de zile, un rucsac de cartofi si ceva paine uscata, pentru a putea supravietui.

In 1954, Patriarhul Iustinian a obtinut aprobare pentru cei doi nevoitori, Arsenie Papacioc si Parintele Cleopa Ilie, ca sa nu mai fie persecutati si sa vina la Patriarhie. Aici au stat cateva luni, si au fost trimisi la mai multe manastiri din jurul capitalei, pentru a spovedi si povatui pe calugari si pe maici. Apoi s-au reintors la manastire, spre bucuria calugarilor si a credinciosilor.

Vazand situatie grea datorita persecutiilor din partea autoritatilor, Parintele Cleopa Ilie, indemnat de Duhul Sfant, s-a retras din nou, pentru a treia oara, in muntii Moldovei, la mult iubita sa liniste.

Pe masura ce treceau anii, toti asteptau reintoarcerea Parintelui Cleopa. Insa el nu venea, gandindu-se ca, daca se va reintoarce, va fi iarasi arestat. Totodata se deprinsese cu linistea si cu neincetata rugaciune, iar mangaierile Duhului Sfant ii odihneau sufletul ziua si noaptea.

In anul 1964, Dumnezeu ne-a binecuvantat tara cu putina libertate; in luna august au fost eliberati toti detinutii politici inchisi de regimul comunist. Parintele Ioanichie Balan a mers in taina la bordeiul Parintelui Cleopa si l-a rugat, in numele intregii obsti si al tuturor credinciosilor, sa revina la manastire.

Dupa o luna de zile, timp in care s-a rugat lui Dumnezeu sa-i arate voia Sa, Parintele Cleopa Ilie, s-au intors definitiv in Manastirea Sihastria la 29 septembrie 1964.

In toamna anului 1974, Parintele Cleopa Ilie, impreuna cu un grup de parinti din Sihastria si alti pelerini din tara, au mers sa se inchine la Mormantul Domnului si la celelalte Locuri Sfinte.

La Intoarcerea in tara, Parintele Cleopa Ilie a marturisit unor ucenici ca nu s-a simtit implinit pana nu s-a inchinat la Mormantul Domnului si la Sfintele Locuri. Dupa trei ani, in septembrie 1977, Parintele Cleopa Ilie, impreuna cu alti parinti de la Manastirea Sihastria, Parintele staret, Arhim. Victorin Oanele, si Parintii Ioanichie Balan si Vartolomeu Florea, au plecat in pelerinaj la Sf. Munte Athos, „Gradina Maicii Domnului”. Si acest pelerinaj l-a marcat profund pe Parintele Cleopa Ilie, si va povesti multor credinciosi, ce vor veni la chilia sfintiei sale, despre obstea Schitului romanesc Prodromu din Sf. Munte, despre nenumaratele icoane facatoare de minuni ale Maicii Domnului

Ajuns acasa, la Manastirea Sihastria, cu netarmurita dragoste si jertfelnicie, s-a pus in slujba aproapelui, mangaind, povatuind, indreptand, uneori mustrand si rugandu-se pentru toti cei care veneau la sfintia sa, iubindu-i duhovniceste pe toti si tuturor dorindu-le din tot sufletul mantuire.

Intrucat Parintele Cleopa Ilie era un iscusit autodidact, la indemnul unor ierarhi si teologi a scris mai multe carti: Predici pentru monahi (Urcus spre Inviere), Spovedania arhiereilor, Spovedania calugarilor, Spovedania preotilor, Despre credinta ortodoxa, Predici la praznice Imparatesti, Predici la duminicile de peste an, Valoarea sufletului, Despre vise si vedenii, Minunile lui Dumnezeu din zidiri, Acatistier, Versuri catre Maica Domnului, cat si alte brosuri si convorbiri duhovnicesti de folos sufletesc si de aparare a dreptei credinte.

Multi ani de zile Parintele Cleopa Ilie s-a bucurat de sanatate trupeasca, fiind binecuvantat de Dumnezeu cu un organism rezistent. Dar, dupa implinirea varstei de 70 de ani, se simtea tot mai obosit si suferind. Anii petrecuti in munti, ca si incercarile prin care a trecut in perioada ateista, l-au marcat profund.

In mai 1998, avand dureri mari, a acceptat cu greutate sa mearga la control la Iasi si a stat o saptamana, dar nu a acceptat sa fie internat, zicand: „Ma asteapta fratii mei si ma pregatesc sa merg la ei!”

Toate aceste suferinte l-au tinut pe Parintele Cleopa Ilie treaz, fiind mereu in asteptarea ceasului celui de pe urma, cu gandul la Hristos si cu neincetata rugaciune in inima.

Catre sfarsitul lunii septembrie, intr-un asfintit de soare, Parintele Cleopa Ilie a cerut sa se duca in cimitir sa vada pentru ultima data mormintele fratilor sai, mormantul marelui staret Ioanichie Moroi, mormantul duhovnicului sau, ieroschimonahul Paisie Olaru si mormintele celorlalti parinti si duhovnici mai varstnici decat el. La toate mormintele s-a inchinat sprijinit de ucenici, a sarutat sfintele cruci si a rostit cate o sfanta rugaciune, zicand: „Rugati-va si pentru Cleopa pacatosul, ca iata maine, poimaine, ne intalnim inaintea lui Hristos!”

Dupa marturia ucenicilor, de duminica (29 noiembrie) seara pana luni dimineata, timp de 11 ore, Parintele Cleopa Ilie a fost in rapire duhovniceasca la cele ceresti. In tot acest timp a stat pe scaun, nemiscat si fara a raspunde la intrebarile ucenicilor.

Luni, 30 noiembrie, si marti, 1 decembrie, parintele a stat cu credinciosii si a dat sfaturi ca de obicei. Luni seara insa, in chip neobisnuit, Parintele Cleopa Ilie a inceput sa-si citeasca rugaciunile diminetii, pentru ca, desi nimeni nu stia, el se pregatea de calatoria catre cele ceresti. Marti, desi era foarte obosit, a primit pe toti cei ce au venit la dansul. S-a culcat tarziu, dand semne de mare oboseala. In camera ardeau doar cele trei candele in fata icoanei Sfintei Treimi si una la icoana Maicii Domnului. Miercuri dimineata la ora 2,20, ucenicul sau a auzit ca parintele respira din ce in ce mai rar. Cand s-a apropiat de el, parintele a rasuflat adanc si si-a dat sufletul in mainile lui Hristos. Astfel a plecat la cele ceresti marele nostru duhovnic, arhimandritul Cleopa.

La sfarsitul slujbei de inmormantare, cantarea de biruinta „Hristos a Inviat!” a umplut vazduhul, vestind credinta tuturor ca Parintele Cleopa Ilie a trecut din aceasta viata la viata cea nepieritoare, devenind rugator pentru toti Inaintea tronului Preasfintei Treimi.

Sa nadajduim si noi, pacatosii, ca acolo, in lumina cea neinserata, unde se bucura vesnic impreuna cu cei alesi ai lui Dumnezeu, nu ne va uita la sfintele lui rugaciuni, mijlocind pentru noi ca sa ducem o viata bineplacuta Domnului si sa-L slavim si noi impreuna cu toti alesii Sai in veci. Amin.

afişări de pagină