17 iulie 1814, Sihăstrie
Dragul meu frăţior, Alexandru Ivanovici, să te mântuieşti întru Domnul !
Am fost încântat să primesc scrisoarea ta care a purces dintr-o nepieritoare dragoste frăţească. M-am bucurat din adâncul inimii că eşti în viaţă şi sănătos. Aş fi bucuros şi să te ajut cu cărţi, dar ce păcat că suntem atât de departe unul de altul acum şi nu am posibilitatea să o fac. Dar pentru a-ţi împlini cererea, care cu adevărat mă bucură, împreună cu scrisoarea aceasta îţi trimit câteva scrieri pe care le-am copiat. Deşi puţine, conţin multe, ba s-ar putea spune, chiar tot ce e necesar pentru a călăuzi pe calea mântuirii. Sufletul tău să se folosească din plin de ele; hrăneşte-l zilnic cu cuvintele vieţii, cu rugăciune, şi cu toată fapta/ lucrarea cea bună – întocmai cum ne hrănim trupul cu tot felul de mâncăruri şi băuturi, prin care puterea noastră este reînnoită şi viaţa noastră întreţinută.
Dacă duhul evlaviei se împuţinează în tine nu este de mirare, deoarece tu te găseşti prins într-un cerc social unde vezi şi auzi tot ceea ce se opune duhului tău, iar inima ta ia parte la acele lucruri chiar dacă vrea, chiar dacă nu. De aceea te compătimesc. Dar, frăţioare, nu trebuie să-ţi neglijezi de tot sufletul. Trebuie cumva să-ţi aprinzi duhul evlaviei; printr-o citire duhovnicească sau prin rugăciune, chiar şi una scurtă, sau prin aducerea-aminte de viaţa veşnică şi prin împlinirea tuturor celorlalte porunci ale lui Hristos trebuie să te hrăneşti şi să creşti până la statura omului desăvârşit, până la măsura deplinătăţii lui Hristos(Efeseni 4, 13). Aminteşte-ţi de vameşul din Evanghelie, care urma o carieră aşa de ruşinoasă şi pernicioasă, dar nu renunţase să meargă la templu, chiar dacă acest mod de viaţă era complet opusă celor ce-i plac lui Dumnezeu. Şi odată s-a întâmplat că el i-a plăcut Domnului prin doar câteva cuvinte de pocăinţă şi a plecat de la templu mai îndreptat decât fariseul, acel zelos împlinitor al întregii legi.
Dragul meu, nu stinge de tot duhul şi nu te împuţina prin neglijenţă şi îngăduinţă excesivă faţă de trup şi risipirea minţii în închipuiri obsedante, ca nu cumva să suferi ca sluga cea leneşă/ nepăsătoare din Evanghelie, care a ascuns talantul primit la botez, talant care nicidecum nu trebuie să rămână îngropat şi fără roade în sufletul unui creştin.
[...] iată încă o cugetare pe care trebuie să o avem mereu în minte : că suntem muritori. Viaţa noastră este vremelnică şi foarte nesigură în privinţa ceasului morţii noastre. Pentru că, deşi ştim bine că vom muri, nu ştim când vom muri – azi sau mâine, mai devreme sau mai târziu, în timpul zilei sau în timpul nopţii? Aceste împrejurări sunt complet necunoscute fiecărei persoane – când coasa morţii va secera pe cineva şi în ce stare îl va găsi, pregătit prin fapte bune sau nepregătit şi plin de fapte rele. Pentru că în acelea în care găseşte o persoană, în acelea o va preda judecăţii înaintea lui Dumnezeu, şi prin faptele sale fiecare sau se va slăvi sau se va ruşina. Şi nimeni nu ne va ajuta nouă în ceasul morţii, numai lucrările bune împlinite întru Dumnezeu. Acum trebuie să vorbim despre faptele bune şi faptele rele, şi despre rezultatele lor. Ştim din Sfânta Scriptură că nu suntem creaţi doar ca să mâncăm şi să bem după poftă, să ne amuzăm fără grijă şi să ne petrecem vremea într-un mod plăcut. Suntem făcuţi pentru lucrarea cea bună, prin care în răstimpul acestei vieţi scurte să obţinem veşnica şi binecuvântata viaţă la care toţi suntem chemaţi prin harul lui Dumnezeu.
Şi viaţa noastră de aici este o lucrare necurmată, trupească şi sufletească, iar viaţa viitoare, una de răsplătire potrivit lucrării noastre. Dar trebuie să aflăm neapărat ce fel de lucrare va rodi într-o binecuvântată viaţă veşnică şi care lucrare va rodi o viaţă veşnică de amărăciune, astfel încât să fugim de una şi să ne ţinem mereu de cealaltă.
Omul are o natură dublă, trup şi suflet ; lucrarea sa este de asemenea îndoită. Una este numită « omul din afară », cealaltă, « omul lăuntric ». Aceatea două, unite în singurul ipostas uman, sunt aşa de departe una de alta pe cât este cerul de pământ. Şi sunt opuse una alteia, aşa încât unul care nu este luminat de duhul lui Hristos, nu ajunge să se cunoască pe sine şi nu poate evita dezastrul. Pentru că omul din afară este trup stricăcios, creat de Dumnezeu să slujească sufletului şi cere propriile satisfacţii ; omul lăuntric este sufletul nemuritor, creat după chipul şi întru asemănarea cu Dumnezeu, pentru fapte bune, şi are nevoi specifice de cultivare şi de satisfacere."
sursa:cadelnita.blogspot.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu