Bucuria de a fi

Cartea vieţii noastre , care se scrie în fiecare clipă , trăită sau risipită, fericită sau tristă, ar trebui să fie o carte a bucuriei.

Unde este cartea vieţii noastre? În inima noastră, în sufletul nostru, în conştiinţa noastră. Uneori o vedem, alteori nu o vedem, adesea nici nu ştim că ea există, că ea încă nu este terminată, uităm de ea, deşi… E ceea ce am făcut noi, nu ceea ce am dorit sau am spus că facem, e ceea ce am trăit, iar visele, iluziile, pretenţiile nu le găsim acolo scrise. Sunt toate din cele ce le-am făcut sau gândit în fiecare secundă a existenţei noastre, scrise nu cu cerneală, nu virtual, electronic pentru că lacrimile, faptele însele, cuvintele, gesturile şi gândurile se impregnează în sufletul nostru, în conştiinţa noastră, dând mărturie la ceea ce suntem,  la ceea ce am devenit până în punctul acesta al prezentului revelat. Omul care îşi vede cartea vieţii, care citeşte ceea ce e scris în ea, trebuie să fie un om fericit,trebuie să se bucure, pentru că îşi vede faptele, viaţa, sufletul, aşa cum este el în realitatea adevărată, dezgolit de orice urmă de făţărnicie, duplicitate, de orice tendinţă de a se ascunde după nuanţe, prejudecăţi, compromisuri. Şi văzându-şi sufletul şi viaţa aşa cum s-au petrecut ele în adevăr, cu semnificaţiile şi consecinţele adevărate ale acestora, are şansa de a se îndrepta, de a se corecta sau, dimpotrivă, a se desăvârşi. De aceea trebuie să se bucure. Să se bucure pentru că astfel, poate avea, ar trebui să aibă fericita ocazie de a transforma această carte a propriei sale vieţi, mai degrabă rostită, trăită, simţită, cuprinzând atâtea emoţii şi impresii transpuse în fapte, gesturi şi cuvinte, într-o carte a bucuriei. O carte a bucuriei care ar fi, si poate fi, o covârşitoare poveste de iubire, povestea unei vieţi ce cuprinde nesfârşită frumuseţe, nobleţe şi eleganţă.

Doar  o clipă, omul de şi-ar aminti şi ar conştientiza ceea ce este, ceea ce reprezintă, lepădându-se de orgoliu şi de tendinţa de a uita ceea ce contează cu adevărat, s-ar lăsa abandonat stării de bucurie neraţională ( nu iraţională, a nu se confunda), bucuria de a fi, de a trăi în lumina dăruită, revărsată de dragostea divină. Cum am fi putut noi să ne naştem dacă nu încălziţi, luminaţi, iubiţi de un Dumnezeu atât de minunat? Cum am fi putut noi să fim fără a avea în sinea noastră, în trupul nostru de humă, care se degradează obosit de neputinţele şi patimile noastre, sufletul, la care îmi place să mă gândesc şi să-l simt ca pe o scânteie de lumină, colţ de rai sau de cer, care să ne facă pe noi să devenim purtători de lumină? Purtători de lumină în întunericul nefiindului, nimicului, golului şi pustiului apărut din lipsa de iubire, de viaţă şi de speranţă. Cum am fi putut noi să fim răscumpăraţi din robia păcatului, a adevărului pervertit, fără jertfa unui Dumnezeu care S-a întrupat pentru noi, purtând neputinţele noastre,păcatele noastre, pentru a ne dărui raiul, fericirea veşnică,pentru a putea să ne întoarcem acasă, de unde am plecat pierzând starea de puritate, sfinţenie?

Fără să fim nimic în această viaţă, avem două motive pentru a scrie viaţa noastră ca o poveste de bucurie, de a o trăi cu entuziasm, cu spirit de bunătate şi pace deplină: faptul că ne-am născut, fiind oameni, precum şi faptul că suntem creştini ortodocşi.

Aceste două motive se împletesc şi dau omului tot ceea ce avea nevoie pentru a trăi viaţa ca o bucurie deplină. Doar bucuriile se găsesc, se descoperă în fiecare clipă şi în cele mai nebănuite şi aparent nesemnificative lucruri, stări, gesturi din viaţa noastră. Se trăiesc pur şi simplu, izvorând neîncetat din sufletul nostru, mângâindu-ne , alintându-ne, dându-ne energia, dragostea de a simţi, de a exprima ceea ce noi trăim în sufletul nostru, aici, în exteriorul nostru, molipsindu-i şi pe alţii, strălucind de lumina interioară a unei stări de pace , de lumină, luminând, aşa cum şi alţii luminează. Nu poţi dărui iubire, bucurie, lumină celor de lângă noi, indiferent ce ar fi pentru noi, ce ar însemna pentru noi, dacă aceste sentimente curate n-ar izvorî din sufletul nostru, din sinea noastră, răsărind atât de minunat. Sunt gânduri care te poartă în locul de unde izvorăşte această bucurie deplină, interioară şi acel loc poate fi văzut cu ochii sufletului, fiind altarul bisericii noastre interioare vii, loc unde ne întâlnim prin trăirile noastre curate, prin emoţiile noastre, prin rugăciunile noastre cu Dumnezeu Cuvântul, cu Cel ce este Iubire, Chipul desăvârşit al iubirii. El ne dăruieşte toată puterea, toată energia, toată dragostea şi lumina sufletească de care avem nevoie ca să putem trăi bucurându-ne, ca să putem bucura şi noi pe alţii la rândul nostru.

A fi creştin înseamnă să împlineşti un mare şi greu canon: canonul iubirii, ca astfel, să putem scrie cartea vieţii noastre ca o carte a bucuriei. Şi ca să fie aşa, trebuie să ne purtăm aşa cum visam sau visăm să fim: nobili, dăruind cu generozitate iubirea lor, ajutorul lor, chiar viaţa lor, necondiţionat, debordând de curaj şi nădejde nebună, utopică, debordând de o fericire şi un entuziasm neraţionale, de o prospeţime molipsitoare. Câtă mirare e în mintea deprinsă a trăi, a gândi, a interpreta totul printr-o raţiune şi un pragmatism al îndoielii, al reductibilităţii tuturor la neputinţa de a atinge starea de sfinţenie, de puritate, desăvârşire. A trăi sărăciţi de starea de bucurie şi de lumină permanentă, înseamnă a fi nevoiţi să îmbrăţişăm o stare a resemnării, a decepţiei, a pierderii sensului creaţiei.

Ce înseamnă viaţa fără a te bucura de ceea ce este, de ceea ce ţi se oferă, necondiţionat, pur şi simplu? E întrezărire a uni iad, a unei ispăşiri dinainte de eterna ispăşire a neputinţei de a vedea frumuseţea, adevărul în cel mai elementar , dar şi copleşitor aspect al vieţii noastre: ne-am născut… oameni şi suntem. Ne-am născut dintr-o dragoste divină ca să fim, plămădiţi fiind din humă, dar… primind şi darul fericirii veşnice prin sufletul acesta misterios, scânteie de lumină şi izvor al unei iubiri şi bucurii nemărginite, noi, cei ce suntem atât de minusculi în raport cu universul, noi cei ce suntem atât de mici atunci când ne deprindem a trăi în întuneric.

Dacă am primit acest minunat dar care este viaţa , viaţa veşnică, omeneşte ar fi să fim recunoscători Celui Ce ne-a dăruit aceasta: Dumnezeu,Cel în Treime Sfânt şi închinat.

Şi putem fi recunoscători în multe feluri, dar mai ales prin acesta : de a trăi bucuria, de a o păstra în sufletele noastre, de a o dărui cu sentimentul curat al fiindului nostru, gestul bucuriei, gestul dragostei, respirând pace şi lumină din întreaga noastră fiinţă, fiinţă ce poate,la un moment dat să devină purtătoare de lumină, torţă arzând cu nemărginita bucurie de a scrie frumuseţea, dragostea, sfinţenia, nobleţea noastră. Bucuria de a fi.

Traian Calistru