Cartea vieţii noastre , care
se scrie în fiecare clipă , trăită sau risipită, fericită sau tristă, ar trebui
să fie o carte a bucuriei.
Unde este cartea vieţii noastre?
În inima noastră, în sufletul nostru, în conştiinţa noastră. Uneori o vedem,
alteori nu o vedem, adesea nici nu ştim că ea există, că ea încă nu este
terminată, uităm de ea, deşi… E ceea ce am făcut noi, nu ceea ce am dorit sau
am spus că facem, e ceea ce am trăit, iar visele, iluziile, pretenţiile nu le
găsim acolo scrise. Sunt toate din cele ce le-am făcut sau gândit în fiecare
secundă a existenţei noastre, scrise nu cu cerneală, nu virtual, electronic
pentru că lacrimile, faptele însele, cuvintele, gesturile şi gândurile se
impregnează în sufletul nostru, în conştiinţa noastră, dând mărturie la ceea ce
suntem, la ceea ce am devenit până în
punctul acesta al prezentului revelat. Omul care îşi vede cartea vieţii, care
citeşte ceea ce e scris în ea, trebuie să fie un om fericit,trebuie să se
bucure, pentru că îşi vede faptele, viaţa, sufletul, aşa cum este el în
realitatea adevărată, dezgolit de orice urmă de făţărnicie, duplicitate, de
orice tendinţă de a se ascunde după nuanţe, prejudecăţi, compromisuri. Şi
văzându-şi sufletul şi viaţa aşa cum s-au petrecut ele în adevăr, cu semnificaţiile
şi consecinţele adevărate ale acestora, are şansa de a se îndrepta, de a se
corecta sau, dimpotrivă, a se desăvârşi. De aceea trebuie să se bucure. Să se
bucure pentru că astfel, poate avea, ar trebui să aibă fericita ocazie de a
transforma această carte a propriei sale vieţi, mai degrabă rostită, trăită,
simţită, cuprinzând atâtea emoţii şi impresii transpuse în fapte, gesturi şi
cuvinte, într-o carte a bucuriei. O carte a bucuriei care ar fi, si poate fi, o
covârşitoare poveste de iubire, povestea unei vieţi ce cuprinde nesfârşită
frumuseţe, nobleţe şi eleganţă.
Doar o clipă, omul de şi-ar aminti şi ar
conştientiza ceea ce este, ceea ce reprezintă, lepădându-se de orgoliu şi de
tendinţa de a uita ceea ce contează cu adevărat, s-ar lăsa abandonat stării de
bucurie neraţională ( nu iraţională, a nu se confunda), bucuria de a fi, de a
trăi în lumina dăruită, revărsată de dragostea divină. Cum am fi putut noi să
ne naştem dacă nu încălziţi, luminaţi, iubiţi de un Dumnezeu atât de minunat?
Cum am fi putut noi să fim fără a avea în sinea noastră, în trupul nostru de
humă, care se degradează obosit de neputinţele şi patimile noastre, sufletul,
la care îmi place să mă gândesc şi să-l simt ca pe o scânteie de lumină, colţ
de rai sau de cer, care să ne facă pe noi să devenim purtători de lumină?
Purtători de lumină în întunericul nefiindului, nimicului, golului şi pustiului
apărut din lipsa de iubire, de viaţă şi de speranţă. Cum am fi putut noi să fim
răscumpăraţi din robia păcatului, a adevărului pervertit, fără jertfa unui
Dumnezeu care S-a întrupat pentru noi, purtând neputinţele noastre,păcatele
noastre, pentru a ne dărui raiul, fericirea veşnică,pentru a putea să ne întoarcem
acasă, de unde am plecat pierzând starea de puritate, sfinţenie?
Fără să fim
nimic în această viaţă, avem două motive pentru a scrie viaţa noastră ca o
poveste de bucurie, de a o trăi cu entuziasm, cu spirit de bunătate şi pace
deplină: faptul că ne-am născut, fiind oameni, precum şi faptul că suntem
creştini ortodocşi.
Aceste două motive se împletesc
şi dau omului tot ceea ce avea nevoie pentru a trăi viaţa ca o bucurie deplină.
Doar bucuriile se găsesc, se descoperă în fiecare clipă şi în cele mai
nebănuite şi aparent nesemnificative lucruri, stări, gesturi din viaţa noastră.
Se trăiesc pur şi simplu, izvorând neîncetat din sufletul nostru, mângâindu-ne
, alintându-ne, dându-ne energia, dragostea de a simţi, de a exprima ceea ce
noi trăim în sufletul nostru, aici, în exteriorul nostru, molipsindu-i şi pe
alţii, strălucind de lumina interioară a unei stări de pace , de lumină,
luminând, aşa cum şi alţii luminează. Nu poţi dărui iubire, bucurie, lumină
celor de lângă noi, indiferent ce ar fi pentru noi, ce ar însemna pentru noi,
dacă aceste sentimente curate n-ar izvorî din sufletul nostru, din sinea
noastră, răsărind atât de minunat. Sunt gânduri care te poartă în locul de unde
izvorăşte această bucurie deplină, interioară şi acel loc poate fi văzut cu
ochii sufletului, fiind altarul bisericii noastre interioare vii, loc unde ne întâlnim
prin trăirile noastre curate, prin emoţiile noastre, prin rugăciunile noastre
cu Dumnezeu Cuvântul, cu Cel ce este Iubire, Chipul desăvârşit al iubirii. El
ne dăruieşte toată puterea, toată energia, toată dragostea şi lumina
sufletească de care avem nevoie ca să putem trăi bucurându-ne, ca să putem
bucura şi noi pe alţii la rândul nostru.
A fi creştin
înseamnă să împlineşti un mare şi greu canon: canonul iubirii, ca astfel, să
putem scrie cartea vieţii noastre ca o carte a bucuriei. Şi ca să fie aşa,
trebuie să ne purtăm aşa cum visam sau visăm să fim: nobili, dăruind cu
generozitate iubirea lor, ajutorul lor, chiar viaţa lor, necondiţionat,
debordând de curaj şi nădejde nebună, utopică, debordând de o fericire şi un
entuziasm neraţionale, de o prospeţime molipsitoare. Câtă mirare e în mintea
deprinsă a trăi, a gândi, a interpreta totul printr-o raţiune şi un pragmatism
al îndoielii, al reductibilităţii tuturor la neputinţa de a atinge starea de
sfinţenie, de puritate, desăvârşire. A trăi sărăciţi de starea de bucurie şi de
lumină permanentă, înseamnă a fi nevoiţi să îmbrăţişăm o stare a resemnării, a
decepţiei, a pierderii sensului creaţiei.
Ce înseamnă
viaţa fără a te bucura de ceea ce este, de ceea ce ţi se oferă, necondiţionat,
pur şi simplu? E întrezărire a uni iad, a unei ispăşiri dinainte de eterna
ispăşire a neputinţei de a vedea frumuseţea, adevărul în cel mai elementar ,
dar şi copleşitor aspect al vieţii noastre: ne-am născut… oameni şi suntem.
Ne-am născut dintr-o dragoste divină ca să fim, plămădiţi fiind din humă, dar…
primind şi darul fericirii veşnice prin sufletul acesta misterios, scânteie de
lumină şi izvor al unei iubiri şi bucurii nemărginite, noi, cei ce suntem atât
de minusculi în raport cu universul, noi cei ce suntem atât de mici atunci când
ne deprindem a trăi în întuneric.
Dacă am primit
acest minunat dar care este viaţa , viaţa veşnică, omeneşte ar fi să fim
recunoscători Celui Ce ne-a dăruit aceasta: Dumnezeu,Cel în Treime Sfânt şi
închinat.
Şi putem fi
recunoscători în multe feluri, dar mai ales prin acesta : de a trăi bucuria, de
a o păstra în sufletele noastre, de a o dărui cu sentimentul curat al fiindului
nostru, gestul bucuriei, gestul dragostei, respirând pace şi lumină din
întreaga noastră fiinţă, fiinţă ce poate,la un moment dat să devină purtătoare
de lumină, torţă arzând cu nemărginita bucurie de a scrie frumuseţea,
dragostea, sfinţenia, nobleţea noastră. Bucuria de a fi.
Traian Calistru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu