Postul în care intrăm s-ar cuveni să fie pentru noi o conştientizare a plânsului lui Adam şi al Evei atunci s-au lipsit de frumuseţea raiului, pentru ca, trăind durerea îndepărtării de Dumnezeu, să dorim a ne întoarce, asemenea fiului risipitor, în casa Tatălui nostru.
Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, aşezată de dumnezeieştii Părinţi în pragul Postului Mare, ne aduce aminte de un lucru deosebit de important: bucuria şi, deopotrivă, drama libertăţii omului. Preţuindu-ne atât de mult prin faptul că ne-a creat după chipul Său, Dumnezeu a sădit în noi darul libertăţii, posibilitatea de a alege drumul pe care să-l parcurgem în viaţă: către El sau către neant. Cât de mult doreşte Dumnezeu ca făptura Sa să rămână în legătură cu Sine, să rămână în Împărăţie!...
Libertatea este cea mai mare şansă, dar şi cea mai grea povară. Adevăratul om liber nu este cel care face tot ceea ce voieşte, ci acela care scapă de robia patimilor; adevăratul om liber este acela care devine robul lui Dumnezeu, dobândind astfel, după cum spune Apostolul Pavel: „libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 21).
În Evanghelia care s-a citit ieri la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie se aminteşte de faptul că întotdeauna inima omului este acolo unde se află şi comoara lui: „căci unde este comoara ta, acolo este şi inima ta” (Matei 6, 21). Comoara aceasta ar trebui să nu fie nimic altceva decât împărăţia cerurilor, pe care o putem pregusta încă din această lume şi apoi deplin în viaţa cea veşnică.
Cum însă se poate obţine această comoară? Evanghelia şi Apostolul din Duminica izgonirii lui Adam din rai trasează câteva direcţii sau căi prin care comoara împărăţiei cerurilor poate fi câştigată: pe de o parte, o inimă iertătoare faţă de cei care ne-au greşit în viaţă – pentru că nu poate omul să parcurgă cu folos cele şapte săptămâni de Post dacă nu-l roagă pe Dumnezeu să-i dea simţul şi puterea iertării tuturor celor care i-au greşit în viaţă; pe de altă parte, Mântuitorul Hristos ne cere sinceritate şi deschidere în inimile noastre. Iar Sfântul Apostol Pavel în fragmentul din Epistola către Romani ne spune că în viaţa omului este de absolută necesitate dobândirea nejudecării aproapelui şi a curăţiei. Mântuitorul ne îndeamnă, aşadar, la iertare şi onestitate, Apostolul Pavel ne cheamă la nejudecarea aproapelui şi la curăţia trupească şi sufletească. Acestea sunt, cred, cele patru arme pe care creştinul este chemat să le poarte de-a lungul întregii sale vieţi, dar în mod special în timpul Postului Mare.
În întreaga istorie a vieţuirii creştine - la noi şi în alte părţi ale lumii –, creştinii adevăraţi, pustnici din sihăstrii sau cei care s-au nevoit în viaţa de familie, au experimentat, au trăit în sufletul lor plânsul lui Adam atunci când acesta a fost izgonit din rai. Au reuşit aceştia să înţeleagă durerea lui Adam, suferinţa Evei în momentul în care au trebuit să părăsească raiul.
Sfântul Siluan Athonitul zugrăveşte în mod grăitor tristeţea trăită de primii oameni, care, de altfel, este şi tristeţea oricărui creştin care a înţeles şi a simţit câtă durere pricinuieşte îndepărtarea de Dumnezeu:
„Sufletul meu tânjeşte după Domnul. Pe El îl caută cu lacrimi. Când eram împreună cu El, sufletul meu avea odihnă şi bucurie; duşmanul nu se apropia de mine. Acum duhul răului a pus stăpânire pe mine. Sufletul meu este hărţuit. Linişte nu găseşte în nimic. Nu pot să-L uit pe Domnul nici o clipă. Sufletul meu poartă dorul Lui. În mijlocul durerii ridic glasul meu şi strig: Ai milă de mine, Dumnezeule! Miluieşte-mă pe mine, făptura Ta”.
Postul în care intrăm s-ar cuveni să fie pentru noi o conştientizare a plânsului lui Adam şi al Evei atunci s-au lipsit de frumuseţea raiului, pentru ca, trăind durerea îndepărtării de Dumnezeu, să dorim a ne întoarce, asemenea fiului risipitor, în casa Tatălui nostru.
Să-L rugăm, aşadar, pe Dumnezeu să prelungească în viaţa noastră acelaşi sentiment de durere trăit de Adam şi de Eva, dar să ne dea şi bucuria pe care aceştia au dobândit-o atunci când, biruind puterea morţii, Hristos a coborât la iad pentru a le vesti lor şi tuturor celor de acolo că porţile raiului s-au deschis din nou, că drumul către Pomul Vieţii – către împărtăşirea de viaţa dumnezeiască – este din nou posibil.
Fie ca aceste două bucurii – cea a răstignirii şi cea a învierii – să-şi găsească loc şi în sufletele noastre, pentru ca în noaptea Sfintelor Paşti să primim cu sete duhovnicească nespusă chemarea preotului: „Veniţi de primiţi lumina!”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu