Sărut dreapta Prea Cuvioase Părinte!Protos.Sebastian: Doamne ajuta!
Părinte vă rugăm să ne vorbiţi în câteva cuvinte despre Taina Pocăinţei!
Protos.Sebastian:ma bucur ca este un subiect pe care am pus accentul foarte mult in Pastoratia mea. Despre Spovedanie am scris la lucrarea mea de Licenta.
Părinte ce trebuie să facă omul atunci când conştientizează că are un păcat?Ce trebuie să facă creştinul care nu are curaj de a se apropia de preotul duhovnic?Cum să vină omul?Cu ce încredinţare,ca să poată ajungă să primească şi să simtă că iese de acolo cu adevărat iertat?
Protos.Sebastian: Înainte de mărturisirea propriu-zisă, o etapă importantă a Tainei Pocăinţei o constituie examenul de conştiinţă. Atât de mare importanţă se acordă cercetării conştiinţei, încât duhovnicul este obligat să întrebe de la început de penitent dacă a făcut acest lucru, pentru că mărturisirea fără „cercetarea cuvenită cugetului, cu durere şi cu hotărârea de a nu mai păcătui”constituie chiar o încălcare a primei porunci a decalogului.
În condiţiile vieţii moderne, plină de paradoxuri, în care stresul este tot mai frecvent, iar comoditatea este ţinta multor oameni, se tinde ca păcatele să treacă drept lucruri fireşti, normale.
Creştinul care nu se simte păcătos, nu pentru că nu este ci pentru că nu se gândeşte la această gravitate, care nu-şi dă seama sau nu recunoaşte că este în stare de păcat, acela nu va înţelege nici vina lui, nici trebuinţa pocăinţei şi a mărturisirii păcatelor. De aceea, Sfântul Isaac a spus: „Cel ce şi-a cunoscut păcatul său este mai mare decât cel ce înviază morţii”. Păcatul te rupe de comunitatea cu Dumnezeu şi cu semenii.
Examenul de conştiinţă reprezintă: „spovedania în forma ei lăuntrică”, „un act profund răscolitor care amplifică în sufletul nostru căinţa, trezind părerea de rău şi dezgustul pentru păcatele săvârşite, hotărârea de a nu mai păcătui şi dorinţa de a ne vindeca”.
Sfântul Nicodim de la Athos recomanda ca examinarea conştiinţei să se facă cât se poate de serios, stăruitor şi metodic: „Adună-te şi tu frate al meu, de-o parte, şi înainte să mergi la duhovnic, cu două sau trei săptămâni, mai cu seamă la începutul celor patru posturi ale anului, şezi în
mare linişte şi plecându-ţi capul fă cercetare în sufletul tău... şi gândeşte cu grijă ca să afli fiecare păcat al tău”.
Examenul de conştiinţă ce duce la pocăinţă nu este un regret efemer, accidental sau ocazional, legat doar de anumite posturi de peste an, ci trebuie să fie o preocupare permanentă a ceştinului. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Dacă păcătuieşti în fiecare zi, în fiecare zi pocăieşte-te”.
Este cazul să subliniem că examenul de conştiinţă nu este un scop în sine, căci „nu se reduce la o simplă contabilizare a păcatelor... Important şi esenţial în această cercetare de noi înşine este căinţa, părerea de rău” pentru păcate săvârşite în trecut şi hotărâre de a nu le mai repeta în viitor.
Cel mai bine este ca explorarea conştiinţei să se facă în scris, ori să notăm păcatele cele mai mari îndată ce le-am comis. Dacă penitentul dispune de o mai bună memorie, poate să nu-şi scrie păcatele.
Dificultatea examenului de conştiinţă este dependentă şi de ritmicitatea spovedaniei. Pentru că această cercetare cuprinde perioada de la ultima mărturisire, cu cât spovedaniile sunt mai dese cu atât examinarea conştiinţei este mai uşoară. Iar dacă spovedaniile sunt rare sau foarte rare, efortul examinării interioare creşte pe măsură.
Vorbiţi-ne câteva cuvinte despre rugăciunea de dezlegare care o dă duhovnicul ucenicului?
Protos.Sebastian: Dezlegarea este ultima etapă, ultimul moment care face parte integrantă din Taina Mărturisirii. Acest act sacramental „încorporează Spovedania”, căci spre ea converg toate elementele acestei Taine.
În timpul citirii rugăciunii dezlegării, „credinciosul îşi pleacă capul nu în faţa preotului, ci a icoanei sau a Evangheliei care simboluzează prezenţa nevăzută a lui Hristos, singurul care are puterea de a ierta păcatele”
În acest moment, duhovnicul aşează pe capul penitentului epitrahilul şi mâna sa iar în momentul rostirii numelor personelor Sfintei Treimi, binecuvinteză cruciş, peste epitrahil, capul penitentului.
În Biserica Ortodoxă, „iertarea păcatelor este exprimată printr-o rugăciune şi chiar dacă se utilizează o formulă declaratorie, ea înseamnă ca iertarea se atribuie lui Dumnezeu în persoană”. „În Ortodoxie sunt cunoscute două varinate: una indicativă, folosită în Biserica Română şi în Bisericile slave (...) şi alta deprecativă, folosită în Biserica Greacă”. De altfel, chiar Molitfelnicul numeşte această formulă de dezlegare – „rugăciune”. Condiţia esenţială în Taina Mărturisirii, pentru eficacitatea ei, adică pentru obţinerea harului iertării prin formula sacramentală respectivă, este pocăinţa sinceră şi hoărârea fermă de a o rupe cu păcatul şi de a începe o viaţă corespunzătoare vieţii divine. Duhovnicul nu poate acorda iertarea păcatelor prin formula de dezlegare până ce penitentul nu se dezleagă el însuşi în interiorul său de legărurile păcatului. Preotul duhovnic poate să o amâne
sau să o refuze. De fapt, refuzul este tot o amânare, până la vădita îndreptare a penitentului. „Se refuză celor incapabili şi nedemni”.
Incapabili de iertare îi putem socoti pe aceia care nu pot distinge între faptele rele şi cele bune, apoi pe cei lipsiţi de minte, în urmă cei lipsiţi de toată conştiinţa învăţăturilor creştine.
Însă categoria celor nedemni de dezlegare este mult mai numeroasă. Tot aici pot fi încadraţi necredincioşii, eretici, schismaticii, cei excomunicaţi şi cei care nu cred în eficacitatea Tainei Pocăinţei. De ce nu li se poate citi rugăciunea? Deoarece pentru ei această rugăciune este un lucru inutil.
Prin analogie cu cei excomunicaţi, duhovnicul nu are dreptul nici pe cei legaţi de alt duhovnic, decât dacă acela a murit sau a plecat departe, neputându-se lua legătura cu el.
Amânarea se mai poate face atunci când duhovnicul constată că penitentul nu este sincer, mărturisirea fiind făţarnică.
Pot să mai existe şi situaţii ale unor mărturisiri ieşite din comun în care duhovnicul, neştiind pe moment cum să procedeze, poate amâna dezlegarea, urmând să consulte un alt duhovnic mai experimentat sau pe propriul episcop pentru a se edifica mai bine.
Dezlegarea sau legarea păcatelor trebuie să urmărească un singur scop: vindecarea şi întărirea credinciosului şi nici într-un caz pierirea lui.
Pentru a trăi Spovedania cu toată buciria duhovnicească cuvenită, credincioşii ar trebui să ştie că în urma dezlegării de păcate se află din nou în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii lor, fiind curaţi sufleteşte, întocmai ca după primirea Botezului.
Şi aşa după cum după Botez şi Mirungere, nou-născutul este împărtăşit, şi după Mărturisire îşi poate lua drumul spre desăvârşirea în
Hristos, întărindu-şi puterile sufleteşti prin împărtăşirea cu pâinea cea cerească a Sfintei Euharistii.
Tot legat de taina Sfintei Spovedanii este şi faptul că păstrarea secretului asupra celor discutate în timpul spovedaniei este o datorie ce priveşte nu numai pe duhovnic, ci şi pe credincioşi. Aceştia vor trebui să nu discute între ei modul în care au fost spovediţi, făcând aşa-zisele bilanţuri comparative dintre un duhovnic şi alt duhovnic. Mai mult, s-ar putea să nu înţeleagă motivul pentru care acelaşi duhovnic i-a dat un canon foarte uşor iar altuia unul sever şi să se smintească.
De aceea, păstrarea secretului celor auzite în Taina Spovedaniei este o datorie pentru credincioşi, iar pentru duhovnic este o obligaţie canonică, liturgică şi pastorală, făcând parte integrantă din misiunea lui şi contribuind la propăşirea duhovnicească a credincioşilor.
Va urma...
A consemnat Plăcintă Vlad
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu