Fiul lui Vasile Gafencu, (un bun gospodar
din Sângerei-Bălţi, fost deputat în Sfatul Basarabiei), născut în 1920,
Valeriu, moşteneşte de la părinţii săi o înclinaţie firească de luptă
pentru adevăr şi dragoste de neam. Educaţia profund creştină pe care i-o
imprimă mama sa avea să sădească în acest vlăstar virtuţi strălucitoare, în
care iubirea revărsată într-o capacitate de jertfă întâlnită rar, doar la
marile spirite, avea să copleşească până la umilire chiar şi pe cei mai
înverşunaţi adversari.
În momentul răpirii Basarabiei (în
urma pactului Molotov-Ribbentrop) bătrânul tată îşi ia soţia şi cele
trei fete: Valentina, Eleonora şi Luiza, şi le trece Prutul, instalându-le la
Iaşi. Valeriu era student la Iaşi, în anul I, la Facultatea de drept şi
filosofie. Valentina era elevă în ultimul an la Liceul industrial de fete, iar
Maria şi Luiza eleve la Bălţi.
La puţin timp după ocuparea Basarabiei de
către sovietici, bătrânul este arestat şi împreună cu un lot de români
basarabeni deportat dincolo de cercul polar. După un an de zile, în condiţii
groaznice de viaţă, moare cu gândul la Dumnezeu, Căruia i-a încredinţat pe cei
dragi ai lui. Cineva scăpat ca din minune de acolo i-a relatat lui Valeriu
aceste lucruri.
În 1941 Valeriu este arestat la Iaşi
împreună cu un grup de studenţi şi elevi FDC-işti, dar în anchetă face în aşa
fel încât toţi ceilalţi scapă, fiind singur condamnat la 25 ani MS şi trimis la
Aiud.
După dezrobirea Basarabiei (Iunie 1941),
mama şi surorile lui Valeriu se întorc la gospodăria din Sângerei. Dar în 1944,
când sovieticii, cu ajutor american, întorc soarta războiului, iarăşi mama şi
surorile lui Valeriu se refugiază la Iaşi sub purtarea de grijă a celei mai
mari dintre surori, Valentina, întreaga familie trăind cu greu, spălând rufele
celor avuţi din târgul Iaşilor, sub permanenta ameninţare de a fi arestate şi
deportate.
*
* *
Între tinerii FDC-işti din Aiud este
introdus agentul sovietic din Basarabia, originar chiar din Bălţi, Tarnovschi,
pe care Valeriu îl cunoştea şi pe care îl deconspiră. Agentul, bine instruit,
reuşeşte să câştige de partea lui majoritatea celor închişi şi să arunce asupra
lui Valeriu îndoieli în ceea ce priveşte sinceritatea, acuzându-l că doreşte să
fie Şeful FDC din Aiud.
După trei ani de detenţie înduraţi sub
regimul antonescian (în 1944), primul deţinut politic care a fost scos din Aiud
de o comisie sovietică, venită special aici, a fost Tarnovschi. În refugiul pe
care aveam să-l facem de la Aiud la Alba Iulia, între liniile de bătaie, pe
unul din tancurile sovietice care înaintau pe şoseaua spre Turda, era Tarnovski:
încins cu un stindard roşu, saluta cu pumnul strâns şi îşi urla victoria.
Valeriu nu mai avea nevoie să-şi apere poziţia.
Între anii 1941-1944 Valeriu Gafencu,
împreună cu alte mari suflete: dr. avocat Trifan Traian, avocat Marian Traian,
Anghel Papacioc, viitorul părinte Arsenie, preot Vasile Serghie, Schiau Ion,
Pascu Constantin, Mircea Nicolau şi alţii au trasat o linie de conduită
creştină şi românească pentru toţi deţinuţii politici, valabilă nu numai pentru
perioada de dictatură antonesciană, dar şi pentru întreaga viaţă a celor
închişi ca model de atitudine, indiferent de forma de asuprire şi emblema
stăpânirii, ce constă în: neacceptarea vreunei forme de conciliere şi supunerea
şi acceptarea oricăror suplicii, consecinţă a mărturisirii Adevărului
Dumnezeiesc în viaţa personală şi comunitară a neamului.
Această atitudine a făcut ca balanţa
biruinţei să încline în planul nevăzut totdeauna în favoarea noastră, deşi
aparent vrăjmaşul văzut se credea învingător. Dar el nu ştia însă că prin
fiecare din cei ce acceptau jertfa supremă, neamul urca o nouă treaptă de
lumină în Împărăţia lui Dumnezeu.
Din 1944 până în 1948, când Dumnezeu a
vrut să ne despartă, am fost miluit de Cel Atotputernic să stau împreună cu el
doi ani în aceeaşi celulă, iar în colonia de muncă de la Galda de Jos, judeţul
Alba, am fost tot timpul apropiaţi în comunitatea împrejurul căreia gravitau
toţi cei scoşi la muncă.
*
* *
Dumnezeu revărsase asupra lui harul
frumuseţii:
- Fizic, părea un arhanghel, purtând când
spada de foc a cuvântului Dumnezeiesc, când crinul curăţiei plin de parfum
tainic.
- Moral, nu i se putea reproşa ceva,
smerenia îmbinându-se cu tenacitatea hotărârilor.
- Spiritual, era transfigurat tot timpul,
într-o stare extatică aproape permanentă; nu puteai să-ţi dai seama dacă ceea
ce spune vede în duh sau dacă Duhul vorbeşte prin el. Viaţa lui era zbor spre
înălţimi, pe care cu greu îl puteai urmări.
Când eram împreună cu părintele Serghie
Vasile, sub a cărui îndrumare ne însuşeam rugăciunea isihastă, Valeriu iradia,
la nivelul percepţiilor senzoriale, o căldură interioară de o intensitate greu
de înţeles şi de exprimat, cuvântul rămânând dator în actul cuprinderii. Era
asupra lui un dar Dumnezeiesc care-l situa dincolo de posibilităţile mele de
înţelegere.
Eram tânăr, novice în actele de efort
spiritual programate conştient, şi de multe ori pe punctul de a mă sminti.
Părintele Vasile Serghie mă iubea mult şi mă simţea ca un barometru, mă punea
pe linia de plutire duhovnicească şi făcea, cu un tact pedagogic excepţional, punte
de legătură între cele două stadii de viaţă duhovnicească, a mea şi a lui
Valeriu, ştiind să coboare ştacheta la nivelul posibilităţilor mele de trăire
interioară şi exterioară.
În ruga comună mă simţeam ca un pui căzut
din cuib, tremurând din aripile abia pudrate cu puful credinţei, iar pe Valeriu
îl simţeam ca pe un vultur care pluteşte în înalt, trăgându-mă şi pe mine după
el.
*
* *
Valeriu nu era un conformist. Spărgea
formele cu cutezanţa duhului, fără să sacrifice adevărul cu închipuiri personale,
vinovate de călcarea hotărârilor canonice. În libertatea duhului său toate se
includeau firesc în tiparul arhetipal al Hristosului, Om şi Dumnezeu. Acest
urcuş direct la Hristos, ca intrarea în propria-ţi casă, unde legile şi
regulile comportării şi manifestărilor proprii numai ţie te scutesc de
formalism, părea sfidare la adresa Dumnezeirii. De aceea foarte puţini din cei
ce l-au cunoscut au reuşit la început să-l şi înţeleagă.
Târziu, când Dumnezeu mi-a făcut bucuria
să pot aprofunda viaţa duhovnicească, am înţeles că marile spirite prin care şi
în care lucrează harurile speciale nu pot fi judecate de la nivel lumesc sau
chiar religios. Ci numai după ce, cu setea integrării necondiţionate în
Hristos, poţi, cât de cât, să te împărtăşeşti şi de înţelegerea altor spirite,
Hristos ducându-te pe acelaşi drum, dar cu propriile tale picioare.
Această libertate în duh, de care vorbeşte
uluitor Sfântul Apostol Pavel, de a nu te mai judeca singur în ceea ce
faci, lăsând să te judece Hristos, - un stadiu în care nu tu lucrezi, ci harul
lucrează în şi prin tine, - o avea Valeriu.
Prezenţa lui, oriunde, în orice fel de
întâlnire între noi, cei apropiaţi sufleteşte - numiţi de unii în chip decent,
iar de alţi în chip ironic: mistici, - ca şi în mijlocul celor mai
puţin iniţiaţi în viaţa duhovnicească, crea bucurie şi respect şi uneori
îngrijorare sau teamă.
- Bucurie, pentru cele ce aveai să le
cunoşti din gura lui, dincolo de serbedele probleme cotidiene. Cuvântul lui te
scotea din timp şi te făcea să ignori mizeria umană, sublimând suferinţa şi
acceptând-o ca pe un dar mântuitor.
- Respect, pentru frumuseţea adevărurilor
exprimate la nivelul de înţelegere al fiecăruia. Fiecare putea să guste din
fiinţa lui Hristos partea cea mai dulce, cea mai proprie lui.
- Teamă sfântă sau îngrijorare, pentru
gândul neîmplinirii tale, că implicarea personală în cele mărturisite ca
adevăruri ce condiţionează însăşi viaţa ca existenţă dăruită de Dumnezeu va
cere rupere, sfâşiere şi moarte, jertfă şi jertfire permanentă.
Valeriu personifica luptătorul creştin
care se află în acelaşi timp şi pe muntele suferinţei (lepădarea
de patimi, stadiul purgaţiei) şi în pădurea cu fiare sălbatice (lupta
cu duhurile, stadiul iluminativ) şi în mlaştina deznădejdii (despicând-o
cu arma Crucii, purtată conştient, subiectiv şi acceptată „nu cum voiesc eu,
ci cum voieşti Tu”, stadiul unitiv, desăvârşirea). Prezenţa lui dădea
încredere oricărui suflet, conştientizându-i dorinţa de înălţare duhovnicească
spre desăvârşire.
*
* *
Valeriu a fost chemat în faţa comisiei
sovietice care opera „repatrierea”, pentru a-l convinge să se repatrieze –adică
să se întoarcă în Basarabia. Pentru îndrăzneala de a-i înfrunta pentru actul
cotropirii, comisia a cerut transferul lui Valeriu în URSS pentru a fi judecat
şi condamnat pentru insulta adusă guvernului sovietic şi a armatei roşii.
Dumnezeu a vrut să-l salveze printr-un reprezentant al comisiei. După spusele
lui Valeriu, acela tăcea şi se uita la el tot timpul, apoi a triat dosarul lui,
incluzându-l între cei care nu pot fi repatriaţi.
Mama şi bietele lui surioare au fost
urmărite câţiva ani de serviciile secrete sovietice pentru a fi şi dânsele
repatriate. În bejenie prin toată ţara, se ascundeau prin mahalalele oraşelor,
prin sate de munte, şi aşa au scăpat nedeportate în Siberia. Când
lucrurile păreau că s-au mai liniştit, prin 1946-47 au venit la un „vorbitor”
la Galda de Jos. Acolo le-am cunoscut şi noi. „Vorbitorul” se obţinea cu
aprobarea Penitenciarului şi avizul Miliţiei Aiud. Mama lui Valeriu a fost
supusă unui interogatoriu prelung şi apoi obligată să spele toate WC-urile şi
duşumelele localului Miliţiei Aiud, o zi şi o noapte în continuu, deşi trecuse
de 60 ani şi era slăbită şi bolnavă.
Văzându-l pe Valeriu şi pe noi toţi
împrejurul dânsei, n-a putut scoate un singur cuvânt, numai lacrimile îi
şiroiau, îmbrăţişându-şi fiul şi îmbrăţişându-ne şi pe noi. Valeriu o purta în
braţe - era micuţă de statură, - aşa cum porţi un copil şi dânsa se lipea de
pieptul lui cu aceeaşi dragoste cu care probabil Valeriu se alintase la pieptul
dânsei în copilărie. Surorile îl mâncau din ochi cu dragostea lor şi el le
îmbrăţişa şi le mângâia cu cuvinte de încredere în Dumnezeu, făcându-ne pe toţi
să plutim ca pe o apă vie spre limanul speranţelor sfinte.
*
* *
În întâlnirile noastre, când eram adunaţi
pentru a discuta vreo problemă duhovnicească, „un cuvânt” cum ziceau
Sfinţii Părinţi ai pustiei, aş putea afirma, citând pasagiul din Faptele
Apostolilor, că eram ca şi în Troia, „în foişorul de sus unde eram
adunaţi, erau multe făclii aprinse”.
Pentru fiecare dintre noi şi pentru toţi
laolaltă Hristos nu era doar un ideal exterior, spre Care sau la Care voiam să
ajungem cândva. El era însăşi viaţa noastră zilnică, de fiecare clipă, aveam
dorinţa integrării în El ca stil de trăire permanentă, nu întâmplătoare,
ocazională au ocazionată de vreun eveniment oarecare prin care sau faţă de care
să afişăm o atenţie mai mare.
Vieţile Sfinţilor aşa cum ni le
prezentau Patericul, Filocalia, erau (iertaţi-mi îndrăzneala),
(re-) experimentate, verificate, ca posibilităţi de realizare nu numai pe plan
mental, ci mai ales pe planul trăirii efective.
Trăsătura caracteristică a acestor mistici
era smerenia şi fiecare era simţit de ceilalţi în ceea ce avea specific, în
darul cu care era investit de Dumnezeu, şi care era lucrător spre binele şi
creşterea tuturor în Hristos.
În „interviuri duhovniceşti” bădia Trifan,
cel mai în vârstă dintre noi, ridica o problemă, o întrebare asupra unui
„cuvânt” (subiect) şi noi ceilalţi încercam, fiecare de la nivelul său, să
exprimăm înţelesul şi posibilităţile aplicării lui, făcând din aceasta treaptă
nouă pe urcuşul spre vârful Crucii. Dacă nu găseam soluţia optimă, invocam
ajutor spre luminare.
Ava, cum îi spuneam uneori între noi d-lui Trifan Traian,
era prin structură un iscoditor, un săpător cu mintea şi un asiduu împlinitor a
tot ceea ce duhul îi descoperea, de la înfrânări trupeşti până la controlul
vorbirii, umilinţe, osteneli, privegheri şi lacrimi, în zbucium permanent
pentru actul responsabilităţii ce-i impunea poziţia în care Dumnezeu îl aşezase
în faţa celor în suferinţă şi a celor ce vor trebui să cunoască adevărul în
lupta deschisă de aceşti reprezentanţi ai neamului pentru cinstirea lui
Dumnezeu pe pământ şi primirea lui în Slava Divină. Anghel Papacioc, părintele
Arsenie, era un călcător, fără nici o îndoială în cuget, pe poteca bine
bătătorită a celor ce prin nevoinţe trupeşti şi sufleteşti ajungeau la
purificarea şi iluminarea cugetului. Marian Traian era ca un râu lin la
suprafaţă care îşi limpezea apele de orice mâl lumesc, în taina afundului său,
pentru a se vărsa pur în „apa mării iubirii divine”, geamăn sufleteşte cu Marin
Naidim. Nicu Mazăre căuta cu asiduitate uimitoare relaţiile armonice dintre
cele noi şi cele vechi cunoscute duhului lui, pentru a adăuga încă o nestemată
la cununa lui nevăzută. Delu Bălan părea un singular, dar era nedespărţit prin
prezenţă în familia dragostei de Dumnezeu, cu ochii plini de lumină. Ion Schiau
era în stare să moară în fiecare zi şi în fiecare zi să învie pentru Hristos şi
neam. Ion Ianolide se încleşta ca un cruciat, urcând dealul Golgotei, stropit
cu propriu-i sânge. Un altul privea la fiecare dintre ceilalţi ca la o
taină al cărei înţeles se lupta să-l descifreze în mintea lui, după planul lui
Dumnezeu, bucurându-se că i-a fost dat să se împărtăşească de cele ascunse
înţelepţilor lumii acesteia, dar descoperite pruncilor.
Şi fiecare din cei pe care nu-i mai pot
înşira acum duceau în tăcere, neştiuţi de oameni, dar cunoscuţi de Dumnezeu,
păcatele neamului acestuia, pentru a le arde pe altarul ispăşirii de bunăvoie.
Iar Valeriu Gafencu ardea, zic încă o
dată.
Ardea... ardere de tot, la propriu, în
faţa tuturor, ca o făclie de lumină spre care şi de la care fiecare lua putere
sufletească şi trupească. Cuvintele lui erau purtătoare de duh. Gesturile lui
erau binecuvântări şi îmbrăţişări. Faptele lui arareori sau târziu sesizate şi
descoperite erau daruri integrale ale fiinţei lui.
Valeriu nu dăruia, se dăruia.
Capacitatea de jertfă concretizată în
cuvintele Mântuitorului: „Dacă îţi dă cineva o palmă pe obrazul drept,
întoarce-l şi pe cel stâng”, „Dacă îţi ia haina, dă-i şi cămaşa”, „Dacă
te sileşte cineva să mergi cu el o milă pe jos, mergi cu el două”, „Iubiţi
pe vrăjmaşii voştri” şi „Nu este mai mare dragoste decât să-şi pună
cineva viaţa pentru prietenii săi”, la Valeriu era aşa de firească, încât
dacă n-ar fi făcut-o în ascuns (tainic) pe mulţi i-ar fi tulburat sau i-ar fi
smintit chiar.
La începutul prieteniei noastre, voind să
mă spovedesc pentru a mă putea împărtăşi, cercetându-mi cugetul, am găsit o
stare de îndoială pe care o aveam asupra sincerităţii manifestărilor
duhovniceşti ale lui Valeriu. Mi se părea că unele din formele pe care le
îmbracă viaţa lui duhovnicească au uneori ceva artificial şi chiar ostentativ.
I-am descoperit vinovăţia gândurilor mele. M-a ascultat cu atenţie; la sfârşit,
plângând, m-a îmbrăţişat şi, rugându-ne amândoi, a luat asupra lui toată
tulburarea pe care mi-o provocase: „Sunt vinovat în faţa lui Dumnezeu pentru
tulburarea pe care ţi-am provocat-o. Îţi mulţumesc că mi-ai sesizat o lacună de
care nu eram conştient cu adevărat, căci nu numai prin păcatul propriu-zis poţi
sminti pe cineva, nu numai cu cele de stânga, ci şi cu cele de dreapta, cu
virtuţile, când nu sunt făcute cu tact duhovnicesc, spre ferirea cugetului
fratelui care se poate sminti din pricina libertăţii tale, tu fiind încredinţat
că faci binele”.
Am sesizat ideea din epistola
Sfântul Apostol Pavel către Corinteni (de la capitolul 8); mai târziu
aveam s-o înţeleg: toţi Sfinţii Părinţi făcuseră din ea un dreptar al vieţii
lor în comunităţile călugăreşti şi pustniceşti mai ales.
*
* *
Era în Iulie 1946. Începusem a doua sapă
la vie. Vişan Nicolae şi Paul Vilescu erau doi dintre camarazii simpatizaţi de
noi toţi pentru buna dispoziţie pe care o creau totdeauna acolo unde se aflau.
Se mai tachinau, fără ca glumele lor să degenereze în cuvinte vulgare sau dure.
Apartenenţa regională le favoriza suficient material pentru dispute hazlii.
Vişan era oltean, Vilescu prahovean.
Într-o zi, săgeţile lor s-au înveninat.
Glumele au degenerat de la înţepături fine, fără adresă directă, la ironii şi
zeflemisiri cu adresă la persoană şi până la urmă cu insulte directe. Diavolul
ce altă treabă are? Să strice liniştea şi prieteniile dintre oameni. Fiecare îl
acuza pe celălalt de lipsă de bun simţ, inconştienţă şi alte acuze jignitoare.
Discuţia se purta totuşi pe un ton redus. Vântul adia şi ducea frânturi de
expresii la urechile celor ce lucrau mai aproape de ei. Ne era jenă de cele
întâmplate şi ne uitam neputincioşi unul la altul, neştiind cum să aplanăm
tensiunea între cei doi.
Valeriu Gafencu era în urma lor pe un rând
alăturat şi auzise toată disputa dintre cei doi. Când au ajuns la capătul
parcelei, Valeriu şi-a lăsat sapa, a ieşit în faţa celor doi camarazi şi
îngenunchind, cu emoţie în glas i-a implorat: „Vă rog să mă iertaţi că am
auzit cuvintele, frumoase ca din psalmi, pe care vi le-aţi spus unul altuia”.
Cu lacrimi pe obraji, i-a sărutat pe fiecare în parte şi s-a întors la lucru.
Cei doi s-au prăbuşit unul în braţele celuilalt. Cu glasuri sugrumate şi-au
cerut iertare de la noi toţi.
Acestea erau lucrările Duhului făcute prin
Valeriu în comunitatea noastră, viaţă sfântă de iubire între mădularele
trupului mistic al lui Hristos.
O, Dragoste sfântă, cum ştii Tu să sfărâmi
lucrarea celui rău cu simplitatea manifestărilor Tale!
*
* *
Dornici să cunoaştem marile spirite
creştine ale neamului nostru făceam escapade duhovniceşti cu îndrăzneală
temerară, care ne-ar fi putut costa sancţiuni grele sau execuţia, căci puteau
fi interpretate ca evadare.
Părintele Arsenie Boca, ctitorul Filocaliei
româneşti, cum îl numeşte părintele profesor (doctor) Dumitru Stăniloaie,
ne trimisese prin cineva primele volume ale Filocaliei; voiam să-l
vedem şi să-i mulţumim, împărtăşindu-ne şi din cuvântul lui de învăţătură.
Din colonia de la Galda de Jos Valeriu
Gafencu, Ion Ianolide şi Marin Naidim au plecat într-o sâmbătă dimineaţa, tăind
munţii şi pădurile în linie dreaptă până la Sâmbăta, pe jos. Cu Nicu Mazăre şi
Iulian Bălan am trecut peste culmile Trascăului până la Râmeţ, unde părintele
Oţea reconstruia din albia râului Geoagiu Mânăstirea ortodoxă distrusă de
armatele Mariei Tereza, aşa cum i se descoperise în vedenie la
Sfântul Munte Athos, ca şi părintelui Arsenie Boca pentru Mânăstirea
Sâmbăta.
După întoarcere, Valeriu căpătase o stare
de armonie interioară, de pace - vizibilă în manifestările lui pline de linişte
şi blândeţe, - ajungând la o suportare tăcută şi la o umilinţă nedisimulată,
firească în tot ce făcea.
*
* *
La Aiud, în 1945, când Ion Ianolide a
venit în celula în care mă aflam cu Marin Naidim şi ne-a spus aproape plângând
că simte nevoia să fie aproape de noi, să se împărtăşească de aceleaşi bucurii
tainice ale Mântuitorului Hristos, deşi avusese până atunci o atitudine niţel
de bravadă faţă de provocările administraţiei şi suferise consecinţele, pentru
că nu ştiam cum să procedăm l-am rugat să meargă la Valeriu şi să-i
împărtăşească starea şi dorinţa sufletului lui. Ion a crezut că în felul acesta
vrem să scăpăm de el, neacordându-i bună credinţă. Totuşi şi-a destăinuit
stările sufleteşti cu toate frământările de conştiinţă.
Valeriu nu l-a lăsat să vorbească, l-a
îmbrăţişat ca pe un frate pe care de mult îl aştepta la poarta sufletului său.
L-a ridicat cu dragostea lui pe treapta depăşirii prea marii scrupulozităţi de
conştiinţă, pe care se afla ca pe o muchie de cuţit, nehotărât încă dacă să
rupă cu o formă şi un stil de viaţă întâmplătoare şi închipuită, pentru a opta
pentru viaţa ordonată în Hristos, confirmată prin rezultatele ieşirii din
păcat, vădite în creşterea ascultării şi subordonării continue faţă de cuvântul
lui Hristos în Biserica Lui.
Ceea ce a făcut şi ceea ce a trăit Valeriu
de-a lungul anilor de detenţie, pentru fiecare suflet cu care a venit în
contact, e greu de imaginat, necum de exprimat în cuvinte. E suficient
răspunsul pe care l-au dat toţi cei ce l-au cunoscut. A fost un sfânt.
Este un sfânt.
(sursa: Virgil Maxim - Imn pentru crucea purtată)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu