Unul din marii nevoitori
si innoitori ai monahismului romanesc din veacul al XVIII-lea a fost staretul
Paisie Velicicoschi de la manastirea Neamt. “Curgerea vietii” lui o cunoastem
din cele scrise de el insusi si de unii dintre ucenicii lui de la Neamt.
Se nascuse in orasul Poltava
din Ucraina – el insusi marturisind ca este “malorusian” – in ziua de 21
decembrie 1722, zi de pomenire a mortii marelui mitropolit Petru Movila a
Kievului, fapt care a primit din botez numele acestuia. Era al 11-lea din cei
12 copii ai preotului Ioan, slujitor la catedrala Uspenia (Adormirea) si al
presviterei Irina, calugarita spre sfarsitul vietii in manastirea Pocrov din
acelasi oras, sub numele de Iuliana. Bunicul si strabunicul fusesera tot preoti
in Poltava, iar alte rude imbratisasera ingerescul chip al calugariei. Ramas
orfan de tata la varsta de patru ani a fost crescut de mama sa si de un frate
mai mare Ioan, preot la biserica la care slujise si tatal lor. A invatat carte
la scoala parohiala de aici, dupa care s-a inscris la vestita Academie din
Kiev, infiintata de mitropolitul de neam roman Petru Movila. Cursurile scolii
erau impartite in trei cicluri, avand cu totul 12 ani de studii. Tanarul Petru
a urmat numai primul ciclu, cu patru clase inferioare, in care se invatau
limbile greaca, slava si polona, gramatica si sintaxa. A parasit apoi scoala,
in 1740, intrand in manastirea Libietchi, pe Nipru, iar dupa trei luni in
manastirea Medvedovschi, in dreapta Niprului, aflata pe atunci sub stapanire
polona. Aici a fost tuns rasofor, la praznicul Schimbarii la fata din anul
1741, primind numele de Platon. Din pricina prigoanelor venite din partea
catolicilor si a unitilor din regatul polon, tanarul monah a fost nevoit sa se
reintoarca la Kiev, unde a intrat in cunoscuta Lavra Pecerska, facand icoane de
arama.
Cuprins de ravna spre o
viata duhovniceasca mai inalta, in 1742 si-a indreptat pasii spre tarile
romanesti. A trait vreo patru ani in schiturile Dalhauti, Traisteni, Poiana
Marului si Carnu, situate la intorsatura Carpatilor, sub munte, in fostul judet
Ramnicul Sarat. Acolo a avut prilejul sa cunoasca pe schimonahii Vasile de la
Poiana Marului, Onufrie de la Carnu si alti parinti cu viata aleasa, care au
contribuit la formarea lui sufleteasca si la intarirea dragostei lui fata de
randuielile vietii calugaresti. Dupa patru ani se indreapta spre Muntele Athos,
in nadejdea ca in aceasta “gradina a Maicii Domnului”, sufletul sau va fi
rasplatit cu aflarea unei atmosfere de inalta vietuire duhovniceasca. Spre
regretul lui, a ramas dezamagit, caci Athosul era atunci intr-o stare trista,
cu manastiri robite de turci si silite sa se rascumpere cu mari sume de bani,
multe din ele fiind in stare de ruina, de neoranduiala, cu calugari de neamuri
felurite, care se invrajbeau intre ei. Platon rasoforul nu s-a descurajat insa,
ci s-a asezat intr-o chilie in jurul manastirii Pantocrator. Pe la inceputul
anului 1750 a venit la Athos staretul Vasile de la Poiana Marului, care l-a
calugarit deplin, primind randuiala “schimei mici”, dandu-i numele de Paisie.
Ajungand pe o inalta
treapta a desavarsirii morale, monahul Paisie a inceput sa fie pretuit de
fratii sai de calugarie, incat, pe nesimtite s-au strans ucenici in jurul lui.
Curand numarul ucenicilor a sporit in asa masura, incat s-a simtit nevoia unui
preot-duhovnic. In aceasta situatie, fratii au staruit pe langa povatuitorul
lor sa primeasca darul preotiei. Si astfel, in anul 1758, Paisie a fost
hirotonit preot (ieromonah) si duhovnic de catre un episcop cu numele Grigorie.
Cand numarul fratilor a crescut si mai mult, a cerut ingaduinta ca sa ridice un
schit, cu hramul Sfantul Prooroc Ilie, tot pe mosia manastirii Pantocrator.
Aici fratii au zidit din temelie o biserica, 15 chilii si alte cladiri
trebuitoare. Paisie, considerat ca un “staret” al lor, a inceput aici
revizuirea vechilor traduceri slave din scrierile Sfintilor Parinti si mari
asceti, dupa originalul grecesc.
Lipsa de chilii pentru
cei 64 de frati, ca si neintelegerile dintre monahii greci si slavi, l-au
indemnat pe Paisie sa paraseasca Sfantul Munte in 1763 si sa se reintoarca in
tarile romanesti, pline de manastiri mari, vechi ctitorii ale evlaviosilor
nostri domnitori. Pentru inceput s-au asezat in schitul Varzaresti, intre
Focsani si Ramnicu Sarat. De aici s-au indreptat spre Iasi, unde au fost
primiti cu multa dragoste de mitropolitul Gavriil Calimachi, care le-a oferit
manastirea Dragomirna, ctitoria mitropolitului Atanasie Crimca, cu toate
proprietatile ei. Si astfel, in anul 1763, la Dragomirna, care pana atunci avea
un numar neinsemnat de calugari, a inceput o viata noua, de munca si de
rugaciune. De indata s-au indreptat spre aceasta noua vatra de traire
duhovniceasca noi vietuitori, romani, ucrainieni sau rusi.
Staretul Paisie a
intocmit un “asezamant” sau “indreptar”, deci un fel de regulament, in 28 de
puncte, cu felurite randuieli privitoare la viata monahala de aici. A introdus
pravila folosita in schitul Sfantul Ilie, ale carei indatoriri de capetenie
erau: viata de obste, ascultare, smerenia, saracia, munca, slujbele dupa tipic,
respectarea randuielilor calugaresti, marturisirea pacatelor si altele. In
acelasi timp, staretul a continuat traducerea unor scrieri ascetic-mistice din
greceste, in slavoneste si romaneste, ori a corectat traducerile vechi (din
Antonie cel Mare, Macarie, Marcu Ascetul, Teodor Studitul, Filotei Sinaitul,
Grigorie Sinaitul, Simeon Noul Teolog si altii). El insusi a intocmit o lucrare
despre Rugaciunea mintii, in sase capitole. Zilnic tinea cuvantari in fata
obstei, intr-o zi in romaneste, in alta slavoneste, dat fiind numarul mare de
calugari de origine slava.
In 1775, insa, toata
aceasta frumoasa lucrare duhovniceasca si culturala a luat sfarsit, caci in
urma ocuparii Moldovei de nord (Bucovina) de catre imperiul austriac catolic,
staretul, cu intreaga obste, au fost nevoiti sa paraseasca Dragomirna. Cu
incuviintarea aceluiasi mitropolit Gavriil Calimachi, Paisie, cu 200 din cei
350 de frati, s-au asezat la manastirea Secu, unde au fost chemati de egumenul
Eftimie, cu tot soborul. S-a continuat si aici pravila de la Dragomirna timp de
patru ani, cu slujbe, cuvantari, marturisirea pacatelor si traduceri din
operele marilor asceti rasariteni. Au fost zidite noi chilii pentru a putea fi
adapostita si obstea de la Dragomirna.
In anul 1779, la dorinta
domnitorului Constantin Moruzi, lui Paisie i s-a incredintat si egumenia
manastirii Neamt, cea mai veche si mai luminoasa vatra a monahismului din
Moldova. Lasand la Secu pe duhovnicul Ilarion, el, cu o parte din frati, s-a
mutat la Neamt. Si aici a introdus aceleasi randuieli de viata pe care le
traise la Athos si in cele doua manastiri moldovene, adica: viata de boste,
slujbe dupa tipic, predici, grija pentru bolnavi, batrani si calatori,
marturisirea gandurlor catre parintii duhovnicesti, munca la camp sau in diferite
ateliere. S-au ridicat noi chilii, o casa pentru oaspeti si un spital. Numarul
vietuitorilor nemteni s-a ridicat la 700, intre care erau moldoveni, munteni,
transilvaneni, rusi, ucrainieni, bielorusi, greci, bulgari, sarbi si chiar
fosti necrestini trecuti la Ortodoxie. S-au continuat si aici traducerile din
scrierile Sfintilor Parinti si ale marilor asceti in limbile romana si slavona;
s-a format chiar o adevarata “scoala” de traducatori. O traducere a Filocaliei,
in slavo-rusa, intocmita de Paisie, a aparut la Petersburg, in 1793. In felul
acesta, prin stradaniile Paisiei, manastirea Neamt a devenit cel mai insemnat
centru de cultura teologico-ascetica din tarile romane.
Presimtindu-si sfarsitul,
Paisie (ridicat in 1790 la cinstea de arhimandrit) a inceput sa-si scrie viata,
dar lucrarea a ramas neterminata, caci a trecut la cele vesnice la 15 noiembrie
1794; a fost ingropat in biserica mare a manastirii Neamt, unde i se vede si
azi mormantul.
Randuielile introduse de
staretul Paisie in schitul Sfantul ilie, dar mai ales in cele trei manastiri
moldovene pe care le-a carmuit, au avut o influenta binefacatoare asupra altor
manastiri si schituri, nu numai din tarile romanesti, ci si din Rusia. Ucenici
de-ai sai – ucrainieni, rusi si bielorusi – pregatiti de el pentru indrumarea
vietii duhovnicesti, s-au raspandit in peste o suta de manastiri rusesti,
ducand pretutindeni acelasi duh nou de viata spirituala (manastirile Valaam,
Solovat, in nord, Alexandru Nevski in Petersburg, Optina in centrul Rusiei,
Simonov si Novospask in Moscova, Lavra Pecerska in Kiev, Noul Athos in Caucaz
si altele). Miscarea spirituala “paisiana” a influentat si pe unii ganditori
rusi din veacul al XIX-lea.
Dupa cum era si firesc,
influenta paisiana, de ascetism si carturarie, a fost deosebit de puternica si
in manastirile Moldovei. Invataturile si randuielile marelui parinte au fost
introduse in primul rand prin ucenicii sai directi: Sofronie, urmasul sau la
staretia Neamtului, Gherontie si Dorotei, traducatori din limba greaca, Onoriu,
ingrijitorul bolnitelor, Platon, care i-a scris viata, ierodiaconul Stefan,
care a tradus din slavo-rusa Vietile sfintilor, in 12 volume, ierodiaconul
Grigorie, viitor mitropolit al Tarii Romanesti, care a tradus zeci de lucrari
teologice din greceste si altii. In duhul lui Paisie a trait si marele
mitropolit al Moldovei Veniamin Costachi, desi nu i-a fost ucenic direct.
Toti cei care au cercetat
viata si nevointele staretului Paisie, l-au considerat ca un adevarat “sfant”
sau “cuvios”. Din aceste motive, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a
procedat, in 1988, la canonizarea lui. Preotii, calugarii si credinciosii
romani au de asemenea datoria de a-l fi cinsit, pentru ca el a trait peste trei
decenii pe pamant romanesc, unde si-a desfasurat bogata sa lucrare de reinnoire
a monahismului ortodox de pretutindeni.
De altfel, in sedinta sa
din 20 iunie 1992, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotarat
generalizarea cultului Cuviosului Paisie de la Neamt si in Biserica noastra.
Sa ne rugam, dar, zicand:
“Cuvioase Parinte Paisie, luminatorul credinciosilor si podoaba calugarilor,
roaga pe milostivul Dumnezeu ca sa mantuiasca sufletele noastre”.
Pr. Prof. Dr. Mircea
Pacurariu,
"Sfinti daco-romani
si romani", Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1994, pag.
154-158.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu