Toate ar trebui să aibă
la temelia creaţiei şi credinţei noastre bucuria. Bucuria, dacă nu fericirea
este scopul, sensul de a trăi, fiecare dintre noi dorind să cunoască şi să
trăiască cât mai multe astfel de bucurii. Această bucurie se transformă într-o
stare, felul nostru de a fi , de a simţi, de a visa şi a lucra, zidind nu cu
mâinile, nu cu trupul, ci cu sufletul, plămădind nu materia, nu obiectele
efemere, trecătoare, ci din lumina,
sufletul, dragostea şi credinţa noastră.
Din inima noastră.
A te bucura presupune a
simţi binecuvântarea divină de a primi şi trăi viaţa în cel mai firesc, senin
mod cu putinţă, în adevăr, aşa cum a dorit
Dumnezeu să vieţuim noi, oamenii.
A trăi şi a te bucura.
Bucuria se naşte în inima omului, din sufletul său şi este legată de virtuţile
creştine ale acestuia : credinţa, nădejdea şi dragostea. Doar, trebuie să
admitem aceasta, omul este creştin în sufletul său, structura sa sufletească
este plămădită din această fericită şi mântuitoare stare, iar virtuţile şi
conştiinţa pe care le primeşte în dar sunt creştine. Căci sentimente precum
iubirea, mila, bunătatea necondiţionată, conştiinţa morală, lacrimile însele,
omul însuşi, aşa cum este creat, toate acestea sunt dovada vie că Dumnezeu
Cuvântul l-a înzestrat cu aceste calităţi creştine.
Credinţa înseamnă
bucurie, o bucurie continuă pe care fiecare persoană este fericită sau măcar
are datoria de a o trăi, mărturisi, asuma. Mărturisirea şi trăirea credinţei se
face prin faptele, cugetele, prin inima noastră. Dacă această credinţă a
noastră nu duce la bucurie, la o stare de seninătate, de puritate, sfinţenie
chiar, dacă nu ne zideşte în lăuntrul nostru o inimă de copil, inocentă şi
nobilă totodată, înseamnă că ea e zadarnică, înseamnă că nu mărturiseşte
adevărul, că undeva am greşit. Înseamnă că nu credem sau nu putem crede în
învierea noastră, în renaşterea noastră spirituală. Poate că nu iubim destul
sau nu iubim deloc, fiind slabi. Poate că nu acceptăm modul de a fi al
credinţei care nu este alta adevărată, bună, sfântă decât credinţa creştină,
ortodoxă, aşa cum ne-au lăsat-o Sfinţii
Apostoli şi Sfinţii Părinţi. Această credinţă , asumată şi mărturisită prin
viaţa noastră de zi cu zi presupune o permanentă, continuă răstignire:
răstignirea patimilor, a egoismului nostru; presupune un urcuş greu, sinuos
adesea spre inima noastră, spre reclădirea noastră, plămădirea noastră din
lumină, din cuvânt, din dragoste.
Măsura ei este dată de
cât de mult iubim, de cât de mult suntem în stare să jertfim în numele ei şi al iubirii, cât de mult
suntem noi în stare să iertăm , să acoperim din imperfecţiunile, greşelile,
goliciunea (spirituală, morală) celor de
lângă noi, a celor pe care, poate îi iubim sau ar trebui să-i iubim.
Deasemenea, măsura credinţei noastre este dată de cât de bine înţelegem să
purtăm haina nobleţei, eleganţei fără a o confunda cu haina materială scumpă,
dar dobândită adesea din lucrări dezonorante, necinstite şi care oricum nu
înseamnă nimic pentru suflet ,fiind trecătoare. În schimb noi trebuie, chiar de
am fi sub chipul unor cerşetori, să dobândim haina virtuţilor : a iubirii, a
milosteniei, a generozităţii, a iertării aproapelui, a sacrificiului şi a
jertfei din iubire. Fără a judeca pe nimeni şi fără a gândi rău despre nimeni.
Sensul credinţei este starea de bucurie pe care ar trebui s-o
purtăm, s-o păstrăm în suflet, iar cel mai frumos lucru, gest este acela de a
împărtăşi din bucuria noastră, din credinţa noastră, din roadele lucrurilor
zidite sau dobândite din suflet tuturor.
Hristos înviat le-a spus
femeilor mironosiţe : „Bucuraţi-vă!”. Iar ele s-au bucurat, primind în sufletul
lor sensul şi împlinirea credinţei pentru care trăiau. Căci dacă Hristos n-a
înviat, zadarnică este credinţa voastră, ne spune şi Sfântul Apostol Pavel. Sensul
credinţei noastre esteHristos Cel înviat,
credinţa în învierea noastră spirituală, dar şi cea trupească la timpul ştiut
doar de Dumnezeu Tatăl. Iar învierea trebuie s-o întâmpinăm cu toată bucuria
noastră, cu toată fericirea noastră, fiind mai buni, generoşi în a dărui, a iubi, a împărtăşi din ceea ce
avem, din ceea ce suntem, din credinţa noastră.
Mulţi, foarte mulţi
dintre noi, trăiesc luptând, străduindu-se toată viaţa să se împlinească, să se
regăsească în ceva, să cunoască poate totul, dacă nu cât mai mult, să fie
fericiţi. Fie că au cunoscut sau nu au cunoscut şi trăit măcar o clipă din
bucuriile credinţei. Măsura credinţei este dată şi de faptele noastre,
gesturile, cuvintele noastre, zidirea noastră. Fiind plămădiţi şi din humă,
trup care este aplecat spre profan, spre efemer, ne simţim neîmpliniţi,
nemulţumiţi, nefericiţi. Ne izbăvesc însă, fericită situaţie, gesturi, fapte,
cuvinte, uneori doar unul singur, într-o clipă, prin care dăruim celor de lângă
noi, lumii în ansamblul ei, o picătură de bunătate, de dragoste, de compasiune,
dăruim o mângâiere, puţină bucurie. Ne restaurăm pe noi ca oameni, mărturisind
adevărul, dând sens credinţei noastre prin astfel de gesturi: dăruind lumii din
omenia noastră, din hrana noastră, din energia şi iubirea noastră.
Astfel, simţind că a
cunoaşte presupune a făptui şi a trăi o seamă de gesturi banale, mărunte, dar
omeneşti şi sfinţitoare.
Traian Calistru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu