Părintele Vasile Serghie

În perioada de „tranziţie” (1945-1947) în care ne puteam organiza noi înşine viaţa în interiorul închisorii, am stat câteva luni în aceeaşi celulă cu părintele Vasile Serghie şi cu Anghel Papacioc.

În programul duhovnicesc, în afară de rugăciune, studiu, meditaţie, convorbiri exegetice, intra şi o zi pe săptămână de tăcere completă, făcută tot cu scopul unei adânciri şi întâlniri tainice cu Dumnezeu; o analiză scrupuloasă a tuturor momentelor şi actelor vieţii, pe care apoi, într-o mărturisire, o analizam, adâncind-o şi mai mult şi încercând să găsim soluţii de vindecare şi îndreptare sau de încuviinţare, după cum era cazul. După o astfel de „punere sub lupă” a vieţii sale, părintele Vasile Serghie, care nu se menaja în nici un fel, a avut un moment de mare cutremur sufletesc:

- Fraţilor, sunt tulburat, gândindu-mă cum de am îndrăznit să fiu hirotonit preot? Probabil de aceea m-a adus Dumnezeu aici ca să-mi dau seama cu adevărat de nevrednicia mea. Ce taină este aceasta, ce obligaţii apasă asupra conştiinţei slujitorului şi ce răspundere are în faţa lumii şi a lui Dumnezeu! Mă cutremur şi nu cred că voi mai putea să împlinesc această misiune, dându-mi seama că starea preoţiei mă depăşeşte! Şi decât s-o fac cu nevrednicie, mai bine n-o mai fac!...

Eu stăteam uimit, cu privirea aplecată, uluit de mărturisirea părintelui. Anghel Papacioc, apropiindu-se de dânsul, cu ochii plini de lacrimi i-a zis:

- O, Părinte Vasile, acum cu adevărat eşti un bun Preot! Acum când trăieşti cu conştiinţa nevredniciei tale! „Căci puterea lui Dumnezeu întru neputinţă se arată şi celor smeriţi Dumnezeu le dă harul Său”. Ce bine ar fi, a continuat Anghel, dacă fiecare preot ar trăi cu această conştiinţă a nevredniciei sale. Cu câtă atenţie, cu câtă frică şi cutremur şi-ar împlini slujirea lui de apostol al lui Hristos pe pământ?!

Căzând unul în braţele celuilalt plângeau; lacrimi de mângâiere şi bucurie încurajatoare se împreunau pe obrajii lor. Am îngenuncheat în rugăciune. Dacă un preot se cutremură, gândindu-se la răspunderea ce o are pentru această slujbă sfântă, este mai uşor pentru un mirean să se mântuiască... Anghel Papacioc îmi ghicea gândurile:

- Vezi, frate Virgile, că mântuirea este în posibilitatea lui Dumnezeu nu pentru cel ce doar doreşte, ci şi porneşte la lucrarea celor bune. Primul pas al acestei lucrări este tocmai conştiinţa nevredniciei. Atunci intervine harul să te învrednicească dându-ţi puterea să înaintezi la locul slujirii tale.

Anghel Papacioc, era atunci tainic Călugăr şi Preot!

(sursa :Virgil Maxim - Imn pentru crucea purtată)