Cinci pâini și doi pești

Mai mereu ne gândim că a fi fericit, a fi împlinit ca om, înseamnă să cunoşti, să împărtăşeşti sentimentul acesta nobil al dragostei, al iubirii, care să te inunde, să te cuprindă şi să te copleşească cu nemărginirea sa, cu originea sa divină. Pentru ca astfel, să dăruieşti şi să primeşti iubire, pentru ca astfel să trăieşti într-un fel anume: prin iubire şi pentru iubire.

Dar ce este iubirea? Când ne gândim la ea, o definim fiecare după cugetul nostru, după educaţia noastră, după înţelepciunea şi starea noastră de spirit. Iubirea este un sentiment, este o stare de a fi şi de a simţi, este un gest, un mod de viaţă,o impresie, un vis; poate este un ideal sau pentru unii,din nefericire, o iluzie.

Însă ne putem gândi că iubirea este gestul de a hrăni cu cinci pâini (de orz) şi doi peşti o lume întreagă, aşa cum a făcut Domnul nostru Iisus Hristos. Este un gest, un simbol, o pildă, dar şi un fapt concret, materializat prin înmulţirea acestora şi săturarea a cel puţin cinci mii de oameni.

Pe lângă bucuria, admiraţia, emoţia pe care o simţim când recitim sau ne aducem aminte de această minune făcută din dragoste pentru oamenii flămânzi ( de pâine şi de cuvântul lui Dumnezeu) de  Fiul Omului, ne punem întrebări şi, poate găsim răspunsuri în noi înşine, pentru noi înşine şi în felul nostru de a fi, de a înţelege ceea ce suntem, ceea ce trebuie să devenim, ceea ce iubim şi cum putem să iubim.

Cinci pâini şi doi peşti nu înseamnă aproape nimic pentru o mulţime de oameni. Nici pentru noi cei care, lipsiţi de speranţă, credinţă şi dragoste, am fi descurajaţi, dezarmaţi, cuprinşi de un sentiment pragmatic şi realist al neputinţei, al imposibilităţii hrănirii acestor oameni. Dar Iisus Hristos prin dragostea Sa şi puterea Sa dumnezeiască a înmulţit puţinul acesta, făcând ca hrana să prisosească. Şi mă gândesc, că dacă un om în această viaţă , adesea chinuită, plină de eşecuri, necazuri, obstacole, şi în această lume, doborât fiind de neputinţe, păcate, îndoieli, negăsind un rost de a trăi sau a se bucura de ceva, gândul său sau aducerea,luarea sa aminte la Dumnezeul Acesta pe care-L avem , care i-a dăruit şi lui viaţă ,care a înmulţit pâinea şi vinul şi care s-a jertfit şi pe Sine pentru noi l-ar face să fie dacă nu fericit, măcar mai liniştit, mai împăcat, mai senin, îndrăgostit; pentru o clipă ar putea, măcar atât, o veşnicie cuprinsă într-o clipă, să spere, să creadă din nou sau pentru prima dată. Să creadă în Hristos, Acest Dumnezeu bun cu care am fost binecuvântaţi şi în sine însuşi. Şi cum să nu iubeşti  un astfel de Dumnezeu?

Noi putem oare să urmăm exemplul Său? Ca din puţinul pe care-l avem, care ne-a fost dat sau cu care am rămas să înmulţim prin dragostea, înţelepciunea şi talentul nostru aceste bunătăţi pentru a dărui celor care, poate, au atâta nevoie?

Ca dintr-un cuvânt bun să aducem mângâiere, dragoste câtor mai mulţi dintre cei care au nevoie; dintr-un gest să putem determina şi pe alţii ca la rândul lor să dăruiască gesturi fine, elegante, frumoase  sau putem înmulţi gândurile bune şi senine pentru ceilalţi ca şi ei în mod tainic să aibă, din ce în ce mai multe gânduri frumoase, care să topească în noi şi în semenii noştri răceala, neiubirea, indiferenţa, necredinţa.

Şi, poate, dintr-o bucată de pâine, frângând-o,împărţind-o, să ne împărtăşim nu numai în sens spiritual, ci şi în sens material, bucuria de a ne hrăni împreună din puţinul care, prin dragostea noastră, va deveni mult, prisosind chiar.

Minunea făcută de Domnul nostru Iisus Hristos are un tâlc, un mesaj pentru noi cei dezarmaţi de aparenta imposibilitate de a ajuta, de a împărţi, de a sacrifica din puţinul pe care-l avem: acela ca niciodată să nu ne resemnăm, să nu cedăm, ci să împărţim, să dăruim şi din ceea ce nu avem celor de lângă noi şi cu noi. Căci ceea ce ne lipseşte va fi completat de sentimentul de iubire, astfel împlinit, trăit într-un fel aparte, pe care nu-l poţi cunoaşte decât atunci când dăruieşti din puţinul pe care-l ai, şi de binecuvântarea lui Dumnezeu. Oricât de mult am năzui după hrana materială sau spirituală, după o mângâiere, după un ajutor sau un medicament şi oricât de mult le-am avea, vom simţi mereu o foame lăuntrică, lipsiţi fiind de binecuvântarea lui Dumnezeu, de cuvântul Său şi lipsiţi fiind de un sentiment curat al iubirii totale care să ne facă să dăruim, să frângem din noi pentru a mângâia măcar, cel puţin în mică măsură, pe cei de lângă noi, aflaţi în nevoi.

Cinci pâini şi doi peşti sunt, poate, virtuţile, puterile, calităţile noastre, aproape nimic în faţa mulţimii numeroase a defectelor,păcatelor, patimilor, necazurilor, neputinţelor şi ispitelor noastre. Şi te întrebi cum să le acoperi, să le faci faţă cu atât de puţin? Suntem asemenea trestiei în bataia vântului, vulnerabili, mereu pe punctul de a fi nimiciţi, doborâţi… Dar, totuşi, asumându-ne credinţa în Dumnezeu, o credinţă vie, lucrătoare şi o dragoste nesfârşită, lepădându-ne de făţărnicie, fiind sinceri cu Dumnezeu şi cu noi înşine, găsim, descoperim în noi puterea, voinţa şi iubirea, binecuvântaţi fiind şi nu vom cădea. Înmulţind virtuţile noastre, rabdarile noastre, smerenia noastra, faptele noastre bune, de iubire si din iubire curată, îmbrăţişând adevărul, dăruind şi dăruindu-ne cu toată fiinţa noastră , purtători de lumină fiind.

Cu gândul la cinci pâini şi doi peşti, adică la iubire, trebuie să găsim în noi răspunsul la întrebarea dacă putem  la rândul nostru să înmulţim iubirea, faptele ei, şi s-o împărtăşim celor din jurul nostru, tuturor. Dacă putem noi să înmulţim bunătăţile noastre, cuvintele, gândurile, faptele şi gesturile noastre, clipă de clipă, zi de zi, pentru a face cât mai mult, câtor mai mulţi, bine, hrănindu-i, odihnindu-i, iubindu-i?

Fiecare dintre noi îşi are răspunsul în el însuşi.

Traian Calistru