Patriarhul care vieţuia ca pustnicii” – amintiri despre Preafericitul Pavel al Serbiei

Puteţi cumpăra cartea despre viaţa şi învăţătura Patriarhului Pavel de lalibrăria Sophia.

Nu-l văzusem niciodată personal pe Patriarhul Pavel, deşi auzisem multe despre el. Am ajuns pentru prima oară în Serbia în toamna anului 2006. Vroiam mult să-l văd pe Preafericirea sa, cu atât mai mult cu cât de obicei el era cu totul accesibil. Nu că eram încrezător că voi primi „audienţă”, ci pur şi simplu vroiam să văd cu ochii mei un sfânt în viaţă şi să iau binecuvântare de la el, chiar şi asta ar fi fost o fericire pentru mine.
Dar nu s-a întâmplat. Tocmai atunci, în toamna anului 2006, starea lui de sănătate s-a înrăutăţit, iar de fiecare dată când reveneam era din ce în ce mai rău. Pare că nu m-am dovedit vrednic să-l văd pe Patriarhul Pavel. Cu toate acestea am auzit povestiri uimitoare despre el de la oameni vrednici de încredere, şi aş dori să le împărtăşesc cu cititorii.
Patriarhul Pavel este un fenomen unic al vremii noastre. Să îl transformăm în etalon pentru ceilalţi patriarhi ar fi tot de lipsit de sens, precum ar fi să impunem pilda Sfântului Filaret cel Milostiv sau a Sfântului Alexie Omul lui Dumnezeu ca normă pentru majoritatea mirenilor de astăzi. Fiecare are măsura sa şi felul său de nevoinţă duhovnicească. Socotesc că pur şi simplu trebuie să ne bucurăm că a existat un astfel de om în vremea noastră, în Biserica Ortodoxă.
Este cunoscut faptul că şi pe când împlinea slujirea înaltă de întâistătător al Bisericii Sârbe, Patriarhul Pavel şi-a continuat nevoinţa sa ascetică şi se purta cu deosebită modestie. Toate acestea îi veneau foarte firesc, fără nici un fel de ostentaţie. Mergea pe jos prin oraş sau călătorea cu mijloacele de transport în comun prin mulţimea de oameni, era absolut lipsit de bani şi mânca precum părinţii pustnici din vechime – deoarece pur şi simplu era astfel.
Doamna Iana Todorovici mi-a povestit o întâmplare petrecută cu sora ei. Odată, sora ei a fost primită de Patriarh într-o problemă. În timp ce discutau problema respectivă, s-a uitat întâmplător la picioarele Patriarhului şi s-a îngrozit de încălţămintea lui. Purta pantofi vechi, cândva rupţi, iar acum cârpiţi. Femeia s-a gândit: „Ce ruşine pentru noi, sârbii, că Patriarhul nostru trebuie să poarte încălţăminte atât de sărăcăcioasă. Oare nu-i poate dărui nimeni unele noi?” Patriarhul a observat privirea ei şi i-a zis cu bucurie: „Vedeţi ce pantofi frumoşi am? I-am găsit lângă coşurile de gunoi, când veneam spre Patriarhie. Cineva i-a aruncat, şi asta e piele adevărată. I-am cârpit puţin şi acum mai pot fi folosiţi mult timp de-acum încolo”.
De aceiaşi pantofi este legată încă o istorie. O femeie a venit la Patriarhie şi a cerut să vorbească cu Patriarhul într-o problemă care nu suferă amânare, despre care putea vorbi numai Patriarhului personal. Rugămintea era neobişnuită şi nu au lăsat-o imediat să intre, dar până la urmă insistenţa vizitatoarei a biruit şi audienţa a avut loc. Văzându-l pe Patriarh, femeia i-a povestit cu mare emoţie că în acea noapte a visat-o pe Maica Domnului şi ea i-a poruncit să-i ducă Patriarhului bani ca să-şi cumpere pantofi noi. Spunând aceste cuvinte, vizitatoarea i-a întins un plic cu bancnote. Patriarhul Pavel, fără să atingă plicul, a întrebat-o binevoitor: „Spuneţi-mi, vă rog, la ce oră v-aţi culcat aseară? Femeia, mirată, i-a zis: „Păi… undeva pe la ora unsprezece”. „Ştiţi, eu m-am culcat mai târziu, pe la ora patru dimineaţa”, i-a răspuns Patriarhul. „Şi eu am visat-o pe Maica Domnului. M-a rugat să vă transmit să luaţi aceşti bani şi să îi daţi celor care au cu adevărat nevoie de ei.” Şi nu a luat banii.
Odată, venind la Patriarhie, Patriarhul Pavel a observat că la intrare erau parcate multe maşini luxoase şi a întrebat ale cui sunt. I s-a răspuns că acelea sânt maşinile episcopilor. Patriarhul a zâmbit, zicând: „Ia te uită! Dacă, cunoscând porunca Mântuitorului despre neagoniseală, au astfel de maşini, atunci ce maşini ar fi avut dacă nu ar fi fost această poruncă?”
Altă dată, Patriarhul călătorea undeva cu avionul. Când se aflau deasupra mării, avionul a intrat într-o zonă de turbulenţe şi a început să se zdruncine. Un vlădică tânăr, care şedea lângă Patriarh, l-a întrebat ce vor face dacă avionul va cădea în mare. Patriarhul Pavel i-a răspuns netulburat: „Socotesc că pentru mine asta ar fi drept. În viaţa mea am mâncat atâţia peşti, încât va fi drept să mă mănânce acum ei pe mine”.
Poate nu ar fi inutil să cităm un fragment din convorbirea lui Nikolai Kokuhin cu diaconul Neboişa Topolici:
„Prin mila lui Dumnezeu, avem acum un păstor duhovnicesc de seama Patriarhului Pavel… Duce o viaţă ascetică. Este pentru noi pildă vie de păstor evanghelic. El trăieşte cu Hristos în deplinul sens al acestui cuvânt… Posteşte ca un monah ortodox, adică nu mănâncă carne deloc, iar lunea, miercurea şi vinerea ţine post foarte aspru… Slujeşte în fiecare dimineaţa Liturghia în micul paraclis din clădirea Patriarhiei. Acolo nu e cor, cântă numai enoriaşii…
Se îmbracă singur înainte de slujbă şi se dezbracă tot singur după ea, el spovedeşte enoriaşii şi el îi împărtăşeşte. Veşmintele călugăreşti le poartă de când a primit cinul îngeresc (şi asta s-a întâmplat în urmă cu 50 de ani). Şi nu le-a schimbat. Singur şi le spală, le calcă şi le cârpeşte. Odată, mi-a povestit cum şi-a croit nişte pantofi noi din pantofi de damă. Are toate instrumentele de cizmar şi poate să repare orice încălţăminte. Adesea slujeşte în diferite biserici şi, dacă vede că rasa sau odăjdiile preotului sunt rupte, îi spune: «Să mi-o aduci, ţi-o voi cârpi eu»… Să fii aproape de un astfel de om e mare bogăţie pentru educarea sufletului tău şi pentru sporirea ta duhovnicească. Pe lângă asta, Patriarhul Pavel e doctor în teologie (această chemare a primit-o încă înainte de a deveni Patriarh). Este autorul câtorva cărţi, o monografie a mănăstirii «Sfântul Ioanichie din Devici» şi cele trei tomuri ale cărţii «Pentru o mai bună lămurire în privinţa unor chestiuni ale credinţei noastre».”

* * *
Patriarhul a răposat la vârsta de 95 de ani. Din pricina sănătăţii lui firave, a petrecut multă vreme în spital. În acest timp, funcţiile administrării bisericeşti le-a plinit Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe. Patriarhul Pavel s-a rugat nu o singură dată să fie slobozit din îndatoririle sale din pricina stării de sănătate, dar în timpul ultimului sobor arhieresc s-a decis să rămână cap duhovnicesc al Bisericii Sârbe până la moarte. Patriarhul Pavel a fost foarte apropiat de popor şi poporul îl iubea mult. Personalitatea lui este unică chiar şi pentru Biserica Serbiei şi următorul patriarh nu va mai fi, fireşte, ca el.

Iuri Maximov

Traducere de Valentin Petre-Lică


Minunate apoftegme despre Patriarhul Serbiei Pavle



Patriarhul Pavle - Omul Cerului şi al pământului -


Patriarhul Bisericii Ortodoxe sârbe este eroul multor povestioare şi anecdote. Ele întăresc legenda că ar fi un om popular şi cu viaţă sfântă. Anul trecut, Sfinţia Sa Patriarhul sârb Pavle a împlinit nouă decenii de viaţa pe pământ. Cu aceasta ocazie, la propunerea preşedintelui Guvernului Serbiei Vojislav Kostunica, preşedintele Serbiei şi Muntenegrului Svetozar Marovic l-a distins cu Ordinul "Nemanja" clasa I. Cu aceeaşi ocazie "NIN" [prescurtare de la "Nedeljne informativne novine" -Ziar săptămânal de informaţie] reproduce câteva istorioare interesante din viata Sfinţiei Sale. Prin felul său de viaţă Patriarhul Pavle este apropiat oamenilor. Pe dânsul, sârbii îl simt ca pe un semen apropiat lor, şi nu ne referim numai la credincioşii practicanţi.



Wartburg. Pe când vlădica Pavle era episcop de Raska şi Prizren, Episcopia respectivă avea doar un automobil, un Wartburg. El era folosit în general pentru transporturi în interesul bisericii. Episcopul Pavle se urca rar, căci umbla mai mult pe jos. Odată, când a venit la dânsul în vizită un apropiat al său de pe vremea seminarului teologic, Ştefan, episcopul Zicej, cu un Peugeot după ce au pornit să viziteze câteva localităţi din episcopie, vlădica Pavle a zis:

- Frate Ştefane, chiar ca e bun Wartburgul ăsta al tău!



Mercedes. Patriarhul Pavle, după cum este cunoscut, a continuat să trăiască la fel şi după ce s-a mutat la Belgrad. Belgrădenii îl întâlnesc adesea pe stradă, în tramvai, în autobuz... Astfel, odată, pe când mergea singur, suind trotuarul străzii Regele Petru I, în care se afla sediul Patriarhiei, îl ajunse, cu un Mercedes ultimul răcnet, unul din preoţii cunoscuţi ai unei parohii arhicunoscute din Belgrad. A oprit automobilul şi a ieşit:

- Sfinţia Voastră, permiteţi-mi să vă conduc! Spuneţi numai încotro... Patriarhul a intrat în automobil, şi îndată ce s-au pus în mişcare, a întrebat:

- Spuneţi, părinte, al cui este automobilul acesta?

- Al meu, Sfinţia Voastră!

- Opriţi! - porunci Patriarhul, a ieşit, şi-a făcut semnul Crucii şi a zis preotului:

- Dumnezeu să vă aibă în pază! Automobilele negre. Fusese şedinţa Sfântului Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe. Sfinţia Sa se îndrepta, precum îi este obiceiul, la slujba de vecernie de la Catedrală. Când ieşi din Palatul Patriarhiei, zări parcate o mulţime de automobile mari, negre. Întrebă:

- Ale cui să fie atâtea automobile luxoase?

- Ale episcopilor noştri, Sfinţia Voastră! Au venit cu ele la şedinţa Sinodului -răspunse preotul care-l însoţea.

- O, vedea-i-ar Dumnezeu, cu ce ar fi mers dacă nu ar fi depus votul sărăciei?!



Dificultăţile diaconului. În clădirea Patriarhiei adesea se repovesteşte dialogul Patriarhului purtat cu diaconul care-l însoţeşte peste tot, pe când plecau să facă slujbă în biserica de la Banovo brdo.

- Cum vom merge? Cu automobilul? - întrebă diaconul.

- Cu autobuzul! - răspunse Patriarhul cu hotărâre.

- E aglomeraţie, e înăbuşitor in autobuz, şi nici nu-i aproape...

- Mergem! - zise din nou scurt Sfinţia Sa.

- Dar... - mergând în urma Sa, diaconul avansă un argument nou, major - Sfinţia Voastră, este vară, multă lume merge la Ada Ciganlija [cel mai vestit ştrand], autobuzele sunt pline de lume despuiată. Nu e potrivit...

- Ştiţi, părinte - se întoarse Patriarhul Pavle - fiecare vede ceea ce doreşte!



Două măsline. La masa de prânz în Palatul Patriarhiei mai mulţi episcopi, printre ei si Patriarhul Pavle. Printre altele, ajunse pe masă şi farfuria cu măsline. Toţi ştiu că Patriarhul ţine la ideea că organismului uman îi sunt optim necesare doar şase măsline. Dar vlădica Ştefan a apucat să ia opt măsline.

- Sfinţia Voastră, eu am luat cu două mai mult. Ce să fac?

- Acuma ţine ceea ce ai luat, iar mâine să iei cu două mai puţin - răspunse Patriarhul.



Mesaj către America . Atunci când vlădica Pavle a devenit Patriarh, îşi aminteşte Slobodan Mileusnic, directorul Muzeului BOS , multe delegaţii şi numeroşi reprezentanţi din străinătate şi-au exprimat dorinţa să-l întâlnească pe Sfinţia Sa. A venit atunci şi ambasadorul destul de activ al Americii la Belgrad, Warren Zimmermann. Patriarhul l-a primit în Palatul Patriarhiei. Ambasadorul i-a transmis salutări şi felicitări în numele poporului american, în numele preşedintelui Americii şi în numele său personal. S-a purtat o convorbire oficială, protocolară şi în final ambasadorul a pus întrebarea:

- Cu ce am putea să vă ajutăm?

- Excelenţa Voastră, să nu ne puneţi piedici; cu aceasta ne veţi ajuta.



Reglarea conturilor. Patriarhul ştie să facă multe treburi. Prin mănăstiri a deprins să coasă, să cârpească, să spele, să confecţioneze şi să repare încălţămintea, să lucreze pământul, să altoiască pomi, să lege şi să ferece cărţile, să repare clădiri şi diferite aparate şi anexe... Părintele patriarh din fire este un om harnic. Tot timpul lucrează câte ceva.

- "Şi când vine aici la mine în birou, dacă observă că ceva nu funcţionează cum ar trebui, dacă vede că uşa nu se închide bine, că undeva pătrunde ploaia, că lumina se întrerupe... el însuşi purcede să stabilească unde-i defectul, apoi zice: Haide să reparăm asta!..." - spune secretarul Sinodului BOS şi citeţul Sfinţiei Sale, Gradimir Stanic.

- "Dânsul se comportă peste tot ca un bun gospodar, nu numai aici la Patriarhie, ci şi în oricare mănăstire şi oricare biserică, oriunde s-ar afla...". La mănăstirea "Blagoveştenie" din regiunea Ovcarsko-Kablarska, în care a fost călugărit, şi unde acum, în calitate de patriarh, se duce aproape în fiecare vară pentru câteva zile, pe când venea vremea să se întoarcă la Belgrad, chema pe egumenul Georgije pentru "a se socoti":

- "Părinte Georgije, iată am petrecut cu voi aceste câteva zile. Toate, slavă lui Dumnezeu, au fost bune. Am locuit aici, am mâncat dimineaţa, am mâncat la prânz, iar toate astea costă, nu-i aşa?".

- "Păi, aşa e, Sfinţia Voastră...".

- "Dar şi eu v-am ajutat cu câte-ceva. Nu-i aşa, părinte Georgije?".

- "Aşa e, Sfinţia Voastră, ne-aţi ajutat mult, de parca aţi fi venit aici să lucraţi, nu să vă odihniţi...".

- "Pai să ne socotim: ţi-am reparat jgheabul, fereastra, robinetul, broasca de la uşă, ţi-am curăţat şi am proptit viţa de vie, am pingelit încălţămintea... Când le punem toate la socoteală, părinte Georgije, rezultă că voi trebuie să-mi plătiţi ceva mie!



Salariile. Patriarhul Pavle a refuzat, de altfel, salariul. Dânsul primeşte doar pensia la care are dreptul ca fost episcop de Raska şi Prizren. Nevoile sale sunt modeste de tot, dat fiind că singur îşi coase mantia, singur îşi repară pantofii... Încă îi rămân bani din pensia aceea mică. Ce rămâne împarte săracilor sau donează în alte scopuri pentru binele obştesc.

A rămas de pomină reacţia dânsului din anul 1962, la solicitarea de atunci a unor episcopi să li se mărească salariile:

- "Dar de ce, de vreme ce nu suntem în stare să cheltuim nici ceea ce am avut până acum?!".



Pentru Milos Crnjanski. În acelaşi fel procedează Părintele Patriarh şi cu ceea ce primeşte în dar. Dacă primeşte material pentru mantie, îl păstrează până întâlneşte un călugăr sau preot care nu are posibilitate să cumpere. Atunci îi calculează cât are nevoie pentru a coase o mantie, şi-i dă exact atât, ca să mai rămână şi pentru alţii.

Renumitul istoric al literaturii Zika Stojkovic, care a colaborat cu vlădica Pavle, pe când acesta fusese episcop de Raska şi Prizren, la editarea operei capitale: "Monumentele din Kosovo", i s-a plâns odată în Palatul Patriarhal că are greutăţi în a aduna bani pentru continuarea tipăririi seriei începute de Opere ale unuia din cei mai importanţi scriitori sârbi, Milos Crnjanski. Ascultându-l, Patriarhul se ridică, se duse până la patul său, ridică perna, luă de sub ea portmoneul, apoi scoase din el trei mii de mărci şi le întinse lui Stojkovic:

- "Iată, e contribuţia mea pentru tipărirea cărţilor lui Milos Crnjanski. Să vă fie de ajutor!".



Economii. Gradimir Stanic, care este directorul tipografiei patriarhale, relatează:

- "Dânsul îşi dactilografiază singur cărţile. Foile pe care le scrie aproape că nu au margini, iar distanţa dintre rânduri este cea mai mică posibilă. Evită să piardă timpul cu introducerea deasă a foilor în maşina de scris. Pe lângă aceasta, economiseşte hârtia; aşa s-a deprins, căci înainte vreme hârtia era foarte scumpă. Iar textele sale sunt atât de curate, încât la ele nu este nevoie de intervenţii înaintea tiparului.

Colaboratorii povestesc, de asemenea, că se ţine şi textual de versul din Rugăciunea Domnească: "...pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi...". După ce ia masa, aduna cu atenţie orice fărâmitură, deşi are cine să strângă şi să facă ordine...



La "Semnul de întrebare". Un boem, care adesea petrecea timpul la cafeneaua cu denumirea "?", în apropierea Patriarhiei, de câte ori îl vedea pe Patriarh, traversa în fugă strada, pentru a lua binecuvântare de la Sfinţia Sa. Iar odată îi zise:

- Sfinţia Voastră, noi doi suntem cei mai buni oameni din tot Belgradul acesta! La care Patriarhul replică:

- Suntem, dar după ce golim câteva pahare, nu mai suntem buni de nimic!



"Arătarea" Născătoarei de Dumnezeu. S-a întâmplat ca în cabinetul Patriarhului, pe când acesta discuta cu un funcţionar al Patriarhiei, să dea buzna un om între două vârste, cu ochi mari şi cu privire înflăcărată. A început să explice că a trebuit să vină, deoarece are să comunice ceva important... Patriarhul l-a invitat să ia loc, să se mai liniştească. Iar acela începu atunci să povestească cum că în somn i s-a arătat Născătoarea de Dumnezeu şi ce i-a spus...

Patriarhul l-a ascultat cu atenţie, apoi l-a întrerupt tăios:

- "Ascultaţi-mă, domnule. Eu sunt episcop de aproape cincizeci de ani, călugăr sunt, se înţelege, de şi mai mulţi ani, în fiecare zi slujesc Sfânta Liturghie; mie nici măcar un înger nu mi s-a arătat încă, iar Dumneavoastră vi s-a arătat Născătoarea de Dumnezeu! Lăsaţi-o baltă, vă rog...".



Ziarele şi anii lumina. Pe vremea grea a războiului, după o întâlnire în cabinetul Patriarhului, pe când se hotăra asupra unor chestiuni în care nu era uşor să fie luate decizii, Sfinţia Sa, spre a glumi pe socoteala Sa, zise celor prezenţi:

- "Voi aţi crezut că o veţi scoate uşor la capăt cu mine. Credeţi că eu sunt slăbănog, de constituţie fragilă... Dar de fapt voi nu mă cunoaşteţi bine...".

Se sculă şi de pe masa de lucru aduse nişte ziare, cu denumire sârbească, în care prin fotomontaj era reprezentat ca un războinic-superman, cu bombe şi muniţii la brâu.

- "Uitaţi-vă cum mă văd alţii, iar voi aţi crezut că sunt slab!". Din întâmplare, tocmai atunci veni să-l fotografieze vestitul foto-reporter Vican Vicanovic. Pentru a realiza fotografia dorită, se adresă Patriarhului:

- Luminăţia Voastră... [în limba sârbă joc de cuvinte: Vasa svelosti - Sfinţia Voastră; Vasa svetlosti - Luminăţia Voastră].

La care Patriarhul replică:

- De vreme ce eu deja sunt lumină, la ce-ţi mai trebuie bliţul!?