Sfantul Mare Mucenic Gheorghe -purtatorul de biruinta

Sfantul Ioan Gura de Aur – Cuvant la Sfantul Mare Mucenic Gheorghe

Nenorocirea celor drepti si bunastarea pacatosilor

nu trebuie sa ne faca sa ratacimde la credinta in Dumnezeu

Poate sa fie, oare, ceva mai nebunesc si mai fara de minte decat nesocotinta acelora care, cu toata randuiala ce domneste in lume, totusi se indoiesc si nu pricep ocarmuirea dumnezeiasca a lumii? Cine ar dori sa dovedeasca ca soarele este intunecat si rece, prin aceasta ar da dovada ca mintea lui nu este intreaga.

Tot asa de nesocotit, si inca mai mult, este cel care tagaduieste pronia si ocarmuirea dumnezeiasca a lumii. Nici soarele nu poate sa straluceasca asa de luminos, precum straluceste pronia dumnezeiasca pretutindeni! Noi vedem soarele de veacuri mergand pe calea cea randuita lui, vedem cum asezarea stelelor pazeste randuiala hotarata lor si cursul lumii niciodata nu se intrerupe; vedem cum ziua si noaptea urmeaza una alteia, si toate, atat cele de sus, cat si cele de jos, ca intr-un dans armonios pastreaza locul si pozitia lor, fara a trece peste hotarele ce le-a insemnat Dumnezeu de la inceput.

Dar poate veti raspunde: „Ce ne foloseste pe noi ca cerul, si soarele, si luna, si stelele, si toate celelalte se bucura de o asa de buna randuiala, cand imprejurarile si legaturile noastre omenesti, dimpotriva, sunt pline de amaraciune si neoranduiala?” Ce amaraciune si neoranduiala socotesti tu, omule? Imi raspunzi: „Acela este bogat si, pe langa aceasta, jefuieste, inseala, rapeste in toate zilele averea saracilor, si, totusi, nu-l ajunge nici o suparare. Altul, dimpotriva, traieste cu umilinta, in cumpatare si cu dreptate, impodobit cu toate faptele bune, si, totusi, este lovit de boala si saracie, de cele mai mari si felurite rele”.

Asadar, acestea sunt lucrurile care te mahnesc pe tine? „Acestea sunt”, raspunzi tu. Da, dar cand tu vezi ca multi dintre cei ce fac rau sunt pedepsiti, dimpotriva, nenumarati dintre cei cu fapte bune traiesc bine, pentru ce nu parasesti parerea ta si intarzii a lauda pe Dumnezeu? Iarasi imi raspunzi: „Pentru aceasta nu parasesc parerea mea, ca tocmai aceasta nepotrivire ma scandalizeaza cel mai mult. Pentru ce din doi pacatosi, numai unul se pedepseste si celalalt se cruta, si din doi oameni buni, unul traieste bine, iar altul este plin de nenorocire?”. Dar asculta, ca tocmai aceasta este una din faptele cele mai mari ale proniei Iui Dumnezeu.

Daca Dumnezeu, inca de aici, ar pedepsi pe toti pacatosii si ar rasplati pe toti dreptii, atunci ar fi de prisos ziua Judecatii de apoi. Si, pe de alta parte, daca El n-ar pedepsi nici un pacatos si n-ar rasplati nici un drept, atunci pacatosii, cu mintea lor cea usoara, s-ar face si mai rai si necucernici, tanguirile si hulirile asupra lui Dumnezeu si mai mult s-ar inmulti, si ei ar intari cu toata hotararea ca Dumnezeu nu Se ingrijeste nicidecum de viata oamenilor.

Daca ei, si acum cand Dumnezeu pedepseste pe unii pacatosi si rasplateste pe unii drepti, totusi, se indoiesc de ocarmuirea dumnezeiasca a lumii, ce ar zice cand nu s-ar face asta? Ce cuvinte de hula n-ar zice atunci? Asadar, Dumnezeu pedepseste pe unii pacatosi , si pe altii nu, rasplateste pe unii drepti si pe altii nu. El nu pedepseste pe toti, ca sa te convinga pe tine ca va fi invierea mortilor. Insa pedepseste pe unii, pentru ca, prin frica de pedeapsa a altora, sa faca pe cei usuratici cu luare aminte pentru mantuirea lor sufleteasca. Pe de alta parte, El rasplateste pe unii drepti, pentru ca prin aceasta sa indemne pe altii la fapte bune, dar nu rasplateste pe toti, pentru ca sa te invete pe tine ca are sa vina ziua de apoi cand toti vor primi rasplata pentru faptele lor.

Deci, daca toti ar primi aici pe pamant rasplatirea sau pedeapsa meritata, atunci nimeni n-ar mai crede in inviere. Dimpotriva, daca nimeni n-ar primi inca de pe pamant rasplatirea faptelor sale, atunci cei mai multi s-ar face lenesi si fara luare aminte.

De aceea, Dumnezeu pedepseste pe unii, iar pe altii nu, si prin aceasta foloseste atat pe cei pe care ii pedepseste, cat si pe cei pe care nu-i pedepseste. Pe cei rai ii inspaimanta a se indeparta de la rautatea lor, iar pe cei buni, dimpotriva, prin pedeapsa unora, ii face mai buni si mai cucernici. Aceasta o arata insusi Hristos, cand I S-a spus ca s-a surpat un turn si a ucis niste oameni. El a zis: „Credeti, oare, ca ei au fost mai pacatosi decat toti oamenii care locuiau in Ierusalim? Nu, zic voua; dar de nu va veti pocai, toti veti pieri la fel” (Luca 13, 4-5). Tu vezi din aceasta ca, desi acestia au pierit ca erau pacatosi, ceilalti insa s-au crutat, nu pentru ca ei ar fi fost drepti, ci pentru ca, prin pedeapsa acelora, sa se indrepte. Dar tu imi stai impotriva si zici ca s-a facut nedreptate celor pedepsiti, pentru ca se putea ca si ei sa se indrepte fara sa fie pedepsiti, prin pedeapsa altora. Insa daca Dumnezeu ar fi prevazut ca ei se vor pocai si se vor indrepta, nu i-ar fi pedepsit cu moartea.

Daca El, pe multi dintre cei despre care prevede ca nu vor trage nici un folos, din indelunga Lui rabdare, totusi ii sufera cu o mare rabdare si mereu le da timp si prilej de indreptare, cum ar fi putut El sa rasplateasca pocainta celor care s-ar fi indreptat prin pedepsirea altora? Asadar, lor nu li s-a facut nici o nedreptate. Pe de o parte, ei au fost impiedicati de la o rautate mai indelungata; iar pe de alta parte, pentru ca pedeapsa lor in cealalta lume va fi mai mica, fiindca au patimit aici pe pamant.

De asemenea, nu s-a facut nici o nedreptate nici cu cei care nu s-au pedepsit. Era in puterea lor, numai de voiau, de a trage pentru indreptarea lor cel mai mare folos din indelunga-rabdare a lui Dumnezeu, a se mira de rabdarea Lui cea mare, a se intoarce pe calea faptei bune si a se folosi de pedeapsa altora spre propria lor mantuire. Dimpotriva, daca raman in rautatea lor, nu Dumnezeu este pricina pieirii lor, caci El de asta este indelung rabdator pentru ei, spre a-i dobandi, insa ei nu, sunt vrednici de iertare, pentru ca nu trag nici un folos din indelunga-rabdare a lui Dumnezeu.

Insa cele spuse pana aici nu sunt singurul motiv pentru care nu se pedepsesc toti pacatosii aici pe pamant, ci este si o alta pricina, mai mare. Si care este aceasta? Daca Dumnezeu ar fi pedepsit indata fiecare pacat, s-ar fi starpit tot neamul omenesc, si nu ar fi putut ajunge pana in zilele noastre. Ca sa vezi ca aceasta este adevarat, asculta pe psalmistul, care zice: „De te vei uita la faradelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi?” (Psalmul 129, 3).

Spre a intelege dupa cuviinta aceste cuvinte, nu este nevoie sa socotim pacatele fiecaruia, ci doar pe cele pe care fiecare, fara voia sa, le-a savarsit, si chiar dintru aceasta se va vedea ca noi, inca de mult timp am fi fost nimiciti, daca am fi fost pedepsiti pentru fiecare pacat.

„ Cine va zice fratelui sau nebune, vinovat va fi de gheena focului” (Matei 5, 22), zice Domnul. Este cineva dintre noi care sa nu fi facut acest pacat? De aceea, daca Dumnezeu, in toate zilele ar pedepsi, de mult am fi fost cu totii prapaditi.

Iarasi zice Scriptura, ca oricine jura, desi nu jura stramb, totusi face nedreptate (Matei 5, 37). Dar unde este acela care sa nu se fi jurat niciodata?

Domnul zice mai departe: „Ca oricine se uita la femeie poftind-o, a si savarsit adulter cu ea in inima lui” (Matei 5, 28). Insa cati nu au facut acest pacat?

Deci, daca ne gandim noi la aceste pacate, pe care nimeni nu le poate tagadui si care nu pot ramane nepedepsite, ci neaparat atrag dupa ele pedeapsa, si daca pe langa acestea toate, ne aducem aminte de propriile noastre pacate ascunse, trebuie sa recunoastem si sa slavim pe Dumnezeu ca nu ne trimite pedeapsa imediat, dupa fiecare pacat.

Asadar, cand tu vezi ca cineva jefuieste si inseala pe altul, si totusi ramane nepedepsit, atunci cerceteaza-ti propria constiinta, cerceteaza viata ta de pana acum, vezi pacatele tale si lesne vei observa ca, mai intai de toate, pentru tine insuti a fost bine ca Dumnezeu nu pedepseste indata fiecare pacat. Tocmai de aceea, multi vorbesc asa de nesocotit despre carmuirea dumnezeiasca a lumii, fiindca ei nu se vad pe ei, ci pe altii. Noi luam aminte cu mare placere la cele straine si trecem cu vederea pe ale noastre. Sa nu mai facem acestea de acum, ci sa urmam dimpotriva!

Daca, mai departe, tu vezi un drept in nenorocire, gandeste la Iov. Caci desi este cineva drept, totusi, nu este mai drept ca el, ba inca nici nu se va apropia vreodata de dansul, si desi a suferit cineva multe, totusi, nu a suferit asa multe ca Iov.

Acestea judeca-le si inceteaza de a te mai ridica impotriva lui Dumnezeu, si nu zice ca pe cel bun, de aceea il ajunge nenorocirea, caci Dumnezeu nu i-a aminte la dansul; ci pentru ca El voieste a-l incununa si a-l face mai slavit.

De vrei sa vezi un pacatos care a fost pedepsit, adu-ti aminte de slabanogul care zacuse pe patul de boala 38 de ani. Cum ca el cazuse in acea boala pentru pacatele sale, aflam de la Hristos: „Iata ca te-ai facut sanatos. De acum sa nu mai gresesti, ca sa nu-ti fie ceva mai rau” (Ioan 5, 14). Cand noi suntem pedepsiti, atunci, precum s-a zis, platim datoria propriilor noastre pacate. Daca noi, insa, cu toate faptele noastre bune, primim nenorociri atunci Dumnezeu voieste a ne incununa.

Asadar, oricum am fi, drepti sau pacatosi, este spre mantuirea noastra de a primi pedeapsa si nenorocire. Prin aceasta, cei buni se fac mai slaviti, iar pacatosii se indreapta si isi micsoreaza pedeapsa viitoare. Omul care s-a pedepsit de Dumnezeu aici si a primit pedeapsa cu multumire va suferi mai putin in lumea cealalta. Aceasta ne-o spune Sfantul Apostol Pavel, cand scrie: „Caci de ne-am fi judecat noi insine, nu am mai fi judecati. Dar, fiind judecati de Domnul, suntem pedepsiti, ca sa nu fim osanditi impreuna cu lumea” (I Corinteni 11, 31-32).

Acum, fiindca noi stim toate acestea, sa judecam drept despre pronia lui Dumnezeu si sa-i aducem la tacere pe cei ce o tagaduiesc. Si chiar daca vreo intamplare covarseste priceperea noastra, noi nu trebuie sa credem din aceasta ca viata noastra nu sta sub povatuirea lui Dumnezeu, fiindca noi am vazut si cunoastem din foarte multe intamplari puterea lui Dumnezeu in viata noastra. De aceea, si din intamplarile neintelese de noi, sa cunoastem intelepciunea Lui cea necercetata si sa ne inchinam ei. Daca dibacia multor oameni este nepriceputa de cei nestiutori, cu cat mai mult poate fi nepriceput de mintea omeneasca adancul cel fara margini al judecatilor lui Dumnezeu? „Cat sunt de necercetate judecatile Lui si cat de nepatrunse caile Lui!” (Romani 11, 33).

Dar sa primim spre mantuirea noastra nu numai relele ce insusi Dumnezeu le trimite, ci si celelalte rele. Presupunem ca nenorocirea ce tu o suferi nu vine de la Dumnezeu, ci de la rautatea oamenilor. Dar si aceasta iti este spre mantuire, daca o primesti cu multumire si nu hulesti pe Dumnezeu, Care putea sa o impiedice, dar a ingaduit nenorocirea pentru cercetarea ta. Atunci tu vei fi incununat la fel cu cei la care insusi Dumnezeu a trimis raul, pentru ca tu ai suferit fara cartire raul care a venit de la oameni si ai multumit Aceluia care putea sa-l impiedice, dar nu a voit.

De aceea, noi totdeauna sa cinstim pronia dumnezeiasca si sa cugetam la ea, caci atunci ne vom face tot mai vrednici de bunatatea si purtarea de grija cea dumnezeiasca, vom dobandi mult ajutor de la El, ne vom elibera de pacate si vom primi cununa vietii viitoare. De care fie sa ne impartasim, prin harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant se cuvine cinstea, acum si in vecii vecilor. Amin.