I. Plangerea deasupra EpitafuluiIata, soarele s-a intunecat. Pamantul s-a infiorat si s-a cutremurat. S-a sfasiat de sus si pana jos catapeteasma templului, care despartea Sfanta Sfintelor, fiindca Domnul insusi ne-a deschis noua intrarea in Sfanta Sfintelor – in cer, la Tronul Tatalui Sau. Cutremuratu-s-a iadul, ca s-au surpat puterea si stapanirea lui. Despicatu-s-au stancile si s-au deschis mormintele cele sapate in ele, si trupurile sfintilor adormiti s-au sculat, si au iesit din morminte, si s-au aratat multora in Ierusalim, binevestind tuturor: „Savarsitu-s-a”.
Ce s-a savarsit? S-a savarsit lucrarea mantuirii neamului omenesc de stapanirea diavolului, sau implinit vechile prorocii ale Vechiului Legamant.
El a luat asupra-Si durerile noastre si cu suferintele noastre S-a impovarat – si noi il socoteam pedepsit, batut si chinuit de Dumnezeu. Dar El a fost strapuns pentru pacatele noastre si zdrobit pentru faradelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mantuirea noastra si prin ranile Lui noi toti ne-am vindecat. Toti umblam rataciti ca niste oi, fiecare pe calea noastra, si Domnul a facut sa cada asupra Lui faradelegile noastre ale tuturor. Chinuit a fost, dar S-a supus si nu Si-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere S-a adus si ca o oaie fara glas inaintea celor care o tund, asa nu Si-a deschis gura Sa. Intru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat, si neamul Lui cine il va spune? Ca s-a luat de pe pamant viata Lui! Pentru faradelegile poporului meu a fost adus la moarte. Mormantul Lui a fost pus langa cei fara de lege si cu cei facatori de rele, dupa moartea Lui, cu toate ca n-a savarsit nici o nedreptate si nici inselaciune n-a fost in gura Lui (Is. 53, 4-9).
Domnul nostru Iisus Hristos Si-a dat suspinul cel din urma pe Crucea de pe Golgota o data cu acel cuvant ce a cutremurat intreaga lume: „Savarsitu-s-a!” A cazut pe piept capul incununat cu cununa de spini, impurpurat cu Sange. Au venit cei de aproape ai Lui, a venit Maica Lui, au venit mironositele, a venit Iosif cel din Arimateea si in adanca jale, plini de lacrimi, au luat de pe Cruce Preacuratul Trup al invatatorului lor si au facut deasupra lui plangere cu amar.
Iata, si acum sta inaintea noastra, inchipuit pe Sfantul Epitaf, Trupul mort al lui Iisus.
Sa facem, dar, si noi plangere pentru El – plangere pentru pacatele noastre, pentru care El S-a adus pe Sine de bunavoie jertfa, rascumparandu-ne cu Preacuratul Sau Sange. Neajunsa inaltime a dragostei dumnezeiesti ne-a aratat-o pe Cruce Fiul lui Dumnezeu, Mantuitorul lumii – fiindca asa a iubit Dumnezeu lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica (In. 3, 16).
Pe Cruce a rasarit Soarele Dreptatii, Soarele dragostei, Care a luminat intreaga lume cu lumina Sa, cu lumina impreuna-patimirii dumnezeiesti – si de la Acest Soare s-au aprins milioane de inimi, Care L-au indragit pe Domnul Iisus Hristos. In inimile acestea au fost inscrise cu litere de foc cuvintele Lui: Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie (Mt. 16, 24).
Domnul a luat cel dintai Crucea – cea mai cumplita cruce -, iar in urma Lui si-au luat pe umeri crucile, desi acestea sunt mai mici, nenumaratii mucenici ai lui Hristos. In urma Lui si-au luat crucile o multime uriasa de oameni si, plecandu-si lin capetele, au apucat pe calea lunga si spinoasa aratata de Hristos: calea catre Tronul lui Dumnezeu, catre imparatia Cerurilor. Iata ca sunt deja doua mii de ani de cand in urma lui Hristos merg noi si noi oameni. Si pe aceasta cale stau cruci, pe care sunt rastigniti mucenicii lui Hristos. Cruci, cruci… Si mai departe, cat cuprinde privirea, tot cruci, cruci… Merg in sir nesfarsit oameni care au lepadat toate bunatatile pamantesti, au dispretuit totul pentru Domnul Iisus Hristos, au parasit tot ce le era drag candva si au inchinat toata viata lor slujirii Lui.
Merg nebunii pentru Hristos sub greutatea lanturilor si a crucilor de fier, merg monahii si monahiile, merg arhiereii lui Dumnezeu cu crucea si cu Sfantul Potir in maini. Merg in urma lor, ca in urma unor pastori, robii cei buni si blanzi ai lui Dumnezeu, robii supusi ai lui Hristos, urmand indrumatorilor duhovnicesti, pastorilor si dascalilor Bisericii. Merg la nesfarsit… Merge poporul simplu, care-L iubeste pe Hristos, asupra caruia s-a implinit cuvantul Lui: In lume necazuri veti avea (In. 16, 33). Merge, purtand crucea grea a durerilor sale. Merg in sir lung cei prigoniti pentru dreptate, cei prigoniti pentru numele lui Hristos. Merg femeile curate, neprihanite, ducandu-si de manute pruncii, carora Domnul le-a deschis intrarea in imparatia Cerurilor.
Si atunci, oare noi nu ne vom alipi acestui rau nesfarsit al iubitorilor de Hristos, acestei sfinte procesiuni pe calea necazurilor si patimirilor? Oare nu ne vom lua crucea si nu vom merge dupa Hristos? Sa nu fie! Sa se cutremure inima noastra de privelistea Trupului neinsufletit al lui Hristos, ce zace inaintea noastra. Hristos, Care atat de greu a patimit pentru noi, sa umple cu harul Sau inimile noastre. Sa ne dea la capatul indelungatului si osteniciosului nostru drum al crucii cunoasterea spuselor Sale: Indrazniti, Eu am biruit lumea (In. 16, 33). Amin.
II. Lectii ale dragostei de Hristos
Iata ca am venit din nou sa ascultam despre patimirile Domnul Iisus Hristos – si acest lucru are o foarte mare insemnatate.
Ceea ce auzim si vedem are o adanca inraurire asupra sufletelor noastre. Auzim lucruri rele, vedem crime – ne cutremuram, ne inspaimantam. Suntem martori ai unor fapte bune, curate si inalte – inima noastra e miscata si ne spunem in gandul nostru: „Asa ar trebui sa ma port si eu!”
Nu putine faradelegi cumplite au fost in istoria neamului omenesc. Constiinta protesteaza impotriva lor. Dar oricat de cumplite ar fi toate aceste faradelegi, ele sunt nimic, sunt ca un fir de praf fata de un munte urias, ca o picatura de apa fata de ocean daca stam sa ne gandim la cea mai mare dintre faradelegi: la groaznica ucidere a Fiului lui Dumnezeu, a Celui Care S-a pogorat din ceruri pe pamant pentru a mantui neamul omenesc, a Celui Care era bland si linistit, Care trestia franta nu o va zdrobi si festila ce fumega nu o va stinge (Is. 42, 3), Care a fost plin de dragoste fata de neamul omenesc – de dragoste nepamanteasca, de dragoste cum pamantul nu mai vazuse si nu-si inchipuise niciodata. El a fost dat mortii, sangele Lui curge pe Cruce…
Inima noastra este infiorata de grozavia acestui omor, dar totodata ea se umple de cea mai adanca evlavie si bucurie, fiindca tocmai aceasta Jertfa de bunavoie, moartea prin rastignire a nevinovatului Patimitor ne arata culmea iubirii dumnezeiesti, care a luminat lumea de pe Cruce. Si de pe Cruce auzim cuvintele Lui, pecetluite cu nemaiauzita dragoste, nemaiauzita blandete si atotiertare, fiindca El Se roaga pentru cei ce L-au rastignit, deschide talharului care s-a pocait usa raiului, intinde preacuratele Sale maini catre noi toti, pacatosii, insetand de mantuirea noastra.
Lumea a auzit insa de pe Cruce si cuvintele infricosatoare: Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai parasit! (Mt. 27, 46). Cum au putut fi rostite ele de aceeasi gura care a spus: Eu si Tatal Meu una suntem (In. 10, 30)? Oare El n-a ramas intotdeauna in impartasire nedespartita cu Tatal Sau? Bineinteles ca da. Si atunci, ce inseamna aceste spuse infricosatoare?
Oameni obraznici spun ca Domnul n-a incercat pe Cruce nici un fel de suferinta, In vremurile timpurii ale crestinismului erau niste eretici numiti dochetisti, care invatau lumea in chip nelegiuit ca Trupul lui Iisus nu ar fi fost trup omenesc adevarat, ci naluca (insusi numele de dochetisti vine de la verbul grecesc dokein – a parea), si ca atare Domnul Iisus Hristos n-a suferit deloc. Iar monofizitii sustineau ca in Iisus Hristos firea omeneasca a fost inghitita cu totul de cea dumnezeiasca. Noi stim insa ca El a fost si Dumnezeu Adevarat, si Om Adevarat.
Stim ca firea Lui omeneasca a indurat pe Cruce suferinte si chinuri cumplite, de nedescris.
Si aceste cuvinte ale Domnului, rostite de pe Cruce, intaresc cu mai multa putere decat orice alta dovada lucrul acesta si rastoarna invataturile eretice. Daca Trupul lui Hristos ar fi fost naluca, daca in Fiul lui Dumnezeu Dumnezeirea ar fi precumpanit cu totul asupra omenitatii, oare ar fi auzit lumea aceste spuse infricosatoare?
Ar fi putut Tatal sa-L paraseasca? Bineinteles ca nu. Dar chinurile au fost atat de groaznice si greu de indurat incat a strigat ca Om catre Dumnezeu: Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai parasit?
Iata ce a spus Sfintitul Mucenic Ciprian, episcopul Cartaginei, care a trait in veacul al III-lea: „De ce este parasit Domnul? Ca sa nu fim noi parasiti de Dumnezeu. A fost parasit pentru rascumpararea noastra de pacate si de moartea vesnica; a fost parasit ca sa se arate preamarea dragoste a lui Dumnezeu fata de neamul omenesc; a fost parasit ca sa se vadeasca dreapta judecata si milostivirea lui Dumnezeu, ca sa fie atrase inimile noastre la Dansul, spre pilda tuturor patimitorilor”.
Sa mai primim si sfanta lectie harica a dragostei Lui fata de Preacurata si Preasfanta-I Maica, a Carei inima a fost, cand statea langa cruce, strapunsa de sabie, lovita de cumplita jale, potrivit prorociei Sfantului Simeon Primitorul de Dumnezeu. Ea tacea, si tacerea aceasta ii arata durerea neasemuit mai adanc decat orice strigate, vaiete si tanguiri. Alaturi de Ea stateau Maria, sotia lui Cleopa, Maria Magdalena si ucenicul cel iubit al lui Hristos – Ioan. Grija Ei o purta Fiul lui Dumnezeu, Care indura acele chinuri negraite. El Si-a intors privirea catre Ea si, aratand cu ochii catre apostolul Ioan, a zis: Femeie, iata fiul Tau. Si Ioan a primito pe Maica Domnului in casa sa, si a odihnit-o, si a avut grija de ea pana la moartea ei (In. 19,26-27).
Iata insa ca a venit sfarsitul neinchipuit de anevoioasei nevointe a Fiului lui Dumnezeu, Care prin moartea Sa a rascumparat omenirea din stapanirea diavolului. Noi auzim cele din urma cuvinte ale Lui, pline de dragoste catre Tatal, dragoste pe care noi n-o putem pricepe: Parinte! In mainile Tale incredintez duhul Meu! (Lc. 23, 46).
Gura Lui a tacut, ochii I s-au inchis, limba I-a amortit, sfantul Lui cap I-a cazut pe piept. Dar n-au putut sa taca pietrele. Pamantul s-a cutremurat, si stancile s-au despicat.
Sutasul insarcinat cu implinirea osandei la moarte, pe numele sau Longin, impreuna cu ostasii aflati sub porunca lui, s-au cutremurat si s-au infricosat vazand toate acestea.
Dragostea lui Hristos sfarama si inimile de piatra. Sutasul a crezut in Hristos si a strigat: Cu adevarat, Omul Acesta Fiul lui Dumnezeu a fost! (Mc. 15, 39). Toate cele vazute si auzite l-au cutremurat atat de mult incat a primit Botezul in scurta vreme si mai apoi si-a sfarsit viata cu moarte muceniceasca, fiindca vrajmasii lui Hristos – carturarii, arhiereii si fariseii – n-au suferit faptul ca sutasul roman s-a intors la Hristos, l-au clevetit in fata lui Pilat, si acesta a dat porunca sa i se taie capul.
O, fericite mucenic Longin, invata-ne si pe noi sa ne intoarcem la Hristos si sa-L iubim din toata inima!
O, Doamne! Ce lauda, ce multumita iti vom aduce pentru ceea ce ai facut de dragul nostru! Noi nu putem face nimic spre a fi catusi de putin vrednici de jertfa Ta. O, Doamne al nostru, Doamne! Aducem tie tot putinul pe care il putem aduce. Aducem lacrimile noastre si rouram cu ele Trupul Tau preacurat, ucis de cei pe care ai venit sa ii mantuiesti. Dragostea noastra aducem Tie.
Ajuta-ne, Doamne, sa Te iubim din toata inima pana la sfarsitul vietii noastre, ajuta-ne sa mergem pe calea pe care ne-ai aratat-o Tu. Ajuta-ne sa scapam de stapanirea diavolului, de ispitele pe care el le face. Du-ne pe calea mantuirii si adu-ne intru imparatia Ta. Amin.
Iata ca am venit din nou sa ascultam despre patimirile Domnul Iisus Hristos – si acest lucru are o foarte mare insemnatate.
Ceea ce auzim si vedem are o adanca inraurire asupra sufletelor noastre. Auzim lucruri rele, vedem crime – ne cutremuram, ne inspaimantam. Suntem martori ai unor fapte bune, curate si inalte – inima noastra e miscata si ne spunem in gandul nostru: „Asa ar trebui sa ma port si eu!”
Nu putine faradelegi cumplite au fost in istoria neamului omenesc. Constiinta protesteaza impotriva lor. Dar oricat de cumplite ar fi toate aceste faradelegi, ele sunt nimic, sunt ca un fir de praf fata de un munte urias, ca o picatura de apa fata de ocean daca stam sa ne gandim la cea mai mare dintre faradelegi: la groaznica ucidere a Fiului lui Dumnezeu, a Celui Care S-a pogorat din ceruri pe pamant pentru a mantui neamul omenesc, a Celui Care era bland si linistit, Care trestia franta nu o va zdrobi si festila ce fumega nu o va stinge (Is. 42, 3), Care a fost plin de dragoste fata de neamul omenesc – de dragoste nepamanteasca, de dragoste cum pamantul nu mai vazuse si nu-si inchipuise niciodata. El a fost dat mortii, sangele Lui curge pe Cruce…
Inima noastra este infiorata de grozavia acestui omor, dar totodata ea se umple de cea mai adanca evlavie si bucurie, fiindca tocmai aceasta Jertfa de bunavoie, moartea prin rastignire a nevinovatului Patimitor ne arata culmea iubirii dumnezeiesti, care a luminat lumea de pe Cruce. Si de pe Cruce auzim cuvintele Lui, pecetluite cu nemaiauzita dragoste, nemaiauzita blandete si atotiertare, fiindca El Se roaga pentru cei ce L-au rastignit, deschide talharului care s-a pocait usa raiului, intinde preacuratele Sale maini catre noi toti, pacatosii, insetand de mantuirea noastra.
Lumea a auzit insa de pe Cruce si cuvintele infricosatoare: Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai parasit! (Mt. 27, 46). Cum au putut fi rostite ele de aceeasi gura care a spus: Eu si Tatal Meu una suntem (In. 10, 30)? Oare El n-a ramas intotdeauna in impartasire nedespartita cu Tatal Sau? Bineinteles ca da. Si atunci, ce inseamna aceste spuse infricosatoare?
Oameni obraznici spun ca Domnul n-a incercat pe Cruce nici un fel de suferinta, In vremurile timpurii ale crestinismului erau niste eretici numiti dochetisti, care invatau lumea in chip nelegiuit ca Trupul lui Iisus nu ar fi fost trup omenesc adevarat, ci naluca (insusi numele de dochetisti vine de la verbul grecesc dokein – a parea), si ca atare Domnul Iisus Hristos n-a suferit deloc. Iar monofizitii sustineau ca in Iisus Hristos firea omeneasca a fost inghitita cu totul de cea dumnezeiasca. Noi stim insa ca El a fost si Dumnezeu Adevarat, si Om Adevarat.
Stim ca firea Lui omeneasca a indurat pe Cruce suferinte si chinuri cumplite, de nedescris.
Si aceste cuvinte ale Domnului, rostite de pe Cruce, intaresc cu mai multa putere decat orice alta dovada lucrul acesta si rastoarna invataturile eretice. Daca Trupul lui Hristos ar fi fost naluca, daca in Fiul lui Dumnezeu Dumnezeirea ar fi precumpanit cu totul asupra omenitatii, oare ar fi auzit lumea aceste spuse infricosatoare?
Ar fi putut Tatal sa-L paraseasca? Bineinteles ca nu. Dar chinurile au fost atat de groaznice si greu de indurat incat a strigat ca Om catre Dumnezeu: Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai parasit?
Iata ce a spus Sfintitul Mucenic Ciprian, episcopul Cartaginei, care a trait in veacul al III-lea: „De ce este parasit Domnul? Ca sa nu fim noi parasiti de Dumnezeu. A fost parasit pentru rascumpararea noastra de pacate si de moartea vesnica; a fost parasit ca sa se arate preamarea dragoste a lui Dumnezeu fata de neamul omenesc; a fost parasit ca sa se vadeasca dreapta judecata si milostivirea lui Dumnezeu, ca sa fie atrase inimile noastre la Dansul, spre pilda tuturor patimitorilor”.
Sa mai primim si sfanta lectie harica a dragostei Lui fata de Preacurata si Preasfanta-I Maica, a Carei inima a fost, cand statea langa cruce, strapunsa de sabie, lovita de cumplita jale, potrivit prorociei Sfantului Simeon Primitorul de Dumnezeu. Ea tacea, si tacerea aceasta ii arata durerea neasemuit mai adanc decat orice strigate, vaiete si tanguiri. Alaturi de Ea stateau Maria, sotia lui Cleopa, Maria Magdalena si ucenicul cel iubit al lui Hristos – Ioan. Grija Ei o purta Fiul lui Dumnezeu, Care indura acele chinuri negraite. El Si-a intors privirea catre Ea si, aratand cu ochii catre apostolul Ioan, a zis: Femeie, iata fiul Tau. Si Ioan a primito pe Maica Domnului in casa sa, si a odihnit-o, si a avut grija de ea pana la moartea ei (In. 19,26-27).
Iata insa ca a venit sfarsitul neinchipuit de anevoioasei nevointe a Fiului lui Dumnezeu, Care prin moartea Sa a rascumparat omenirea din stapanirea diavolului. Noi auzim cele din urma cuvinte ale Lui, pline de dragoste catre Tatal, dragoste pe care noi n-o putem pricepe: Parinte! In mainile Tale incredintez duhul Meu! (Lc. 23, 46).
Gura Lui a tacut, ochii I s-au inchis, limba I-a amortit, sfantul Lui cap I-a cazut pe piept. Dar n-au putut sa taca pietrele. Pamantul s-a cutremurat, si stancile s-au despicat.
Sutasul insarcinat cu implinirea osandei la moarte, pe numele sau Longin, impreuna cu ostasii aflati sub porunca lui, s-au cutremurat si s-au infricosat vazand toate acestea.
Dragostea lui Hristos sfarama si inimile de piatra. Sutasul a crezut in Hristos si a strigat: Cu adevarat, Omul Acesta Fiul lui Dumnezeu a fost! (Mc. 15, 39). Toate cele vazute si auzite l-au cutremurat atat de mult incat a primit Botezul in scurta vreme si mai apoi si-a sfarsit viata cu moarte muceniceasca, fiindca vrajmasii lui Hristos – carturarii, arhiereii si fariseii – n-au suferit faptul ca sutasul roman s-a intors la Hristos, l-au clevetit in fata lui Pilat, si acesta a dat porunca sa i se taie capul.
O, fericite mucenic Longin, invata-ne si pe noi sa ne intoarcem la Hristos si sa-L iubim din toata inima!
O, Doamne! Ce lauda, ce multumita iti vom aduce pentru ceea ce ai facut de dragul nostru! Noi nu putem face nimic spre a fi catusi de putin vrednici de jertfa Ta. O, Doamne al nostru, Doamne! Aducem tie tot putinul pe care il putem aduce. Aducem lacrimile noastre si rouram cu ele Trupul Tau preacurat, ucis de cei pe care ai venit sa ii mantuiesti. Dragostea noastra aducem Tie.
Ajuta-ne, Doamne, sa Te iubim din toata inima pana la sfarsitul vietii noastre, ajuta-ne sa mergem pe calea pe care ne-ai aratat-o Tu. Ajuta-ne sa scapam de stapanirea diavolului, de ispitele pe care el le face. Du-ne pe calea mantuirii si adu-ne intru imparatia Ta. Amin.
III. Alfa si Omega
In Apocalipsa – descoperirea privitoare la ultimele destine ale lumii pe care a primit-o Sfantul Ioan Teologul in exilul sau din insula Patmos – sfantul ne spune cum i S-a aratat Domnul nostru Iisus Hristos in slava si puterea Sa cea dumnezeiasca si i-a grait: Eu sunt Alfa si Omega, inceputul si Sfarsitul (Apoc. l, 8).
Alfa si Omega sunt prima si ultima litera a alfabetului grecesc, inceputul si sfarsitul lui. Cum sa intelegem aceste uimitoare cuvinte ale Domnului? Oare El are inceput? Nu, este fara de inceput, fiind Dumnezeu Adevarat. Are cumva sfarsit? Nu, El este fara de sfarsit, fiind Dumnezeu Adevarat. Asadar, nu despre fiinta Sa cea Dumnezeiasca vorbeste Mantuitorul cand isi da numele de Alfa si Omega.
Si atunci, despre ce vorbeste? In primul rand, El a fost inceputul si va fi sfarsitul istoriei lumii, adica a fost Ziditorul ei si ii va fi infricosat Judecator in acel ceas cutremurator cand va veni sfarsitul lumii, cand, dupa cuvantul apostolului Petru, totul va fi nimicit prin foc, cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzand, se vor desface, si pamantul si lucrurile de pe el se vor mistui (2 Pt. 3, 10).
In al doilea rand, El a fost totodata inceputul si a devenit sfarsitul mantuirii noastre: prin El s-a pus inceputul mantuirii neamului omenesc, prin El a si fost implinita aceasta mantuire pe cumplita Cruce de pe Golgota. Iata de ce si-a dat numele de Alfa si Omega.
Iar acum noi, impreuna cu toata Sfanta Biserica, pomenim prin rugaciuni, cu sufletul cutremurat, inceputul si sfarsitul vietii Lui pamantesti.
O, cat de preaslavit, cat de maret, cat de Dumnezeiesc a fost inceputul! Careia dintre femei, cu atat mai mult dintre fecioare, i s-a aratat Arhanghelul Gavriil ca sa-i vesteasca zamislire de la Duhul Sfant? Si iata ca, infatisandu-se Preasfintei Fecioare Maria, Arhanghelul a rostit marile cuvinte: Bucura-Te, Ceea ce esti plina de har, Domnul este cu Tine.
Binecuvantata esti Tu intre femei… Iata, vei lua in pantece si vei naste fiu, si vei chema numele Lui Iisus. Acesta va fi mare si Fiul Celui Preainalt Se va chema, si Domnul Dumnezeu ii va da Lui tronul lui David, parintele Sau. Si va imparati peste casa lui Iacov in veci, si imparatia Lui nu va avea sfarsit (Lc. l, 28-33).
Prorocul David a primit stapanire obisnuita, pamanteasca, peste poporul israelit – iar Domnul nostru Iisus Hristos a primit cea mai mare stapanire, stapanirea duhovniceasca. El imparateste asupra lumii duhovnicesti, El este Cap Bisericii Sale, despre care a spus ca va fiinta in vecii vecilor si ca portile iadului nu o vor birui. Asta inseamna ca si acum, printre noi, imparateste haric imparatul nostru duhovnicesc – Domnul Iisus Hristos – si va imparati in vecii vecilor.
Uimitor, slavit si minunat a fost inceputul vietii pamantesti a Mantuitorului, dar si mai minunat, mai uimitor si mai de nepatruns e faptul ca imparatul si Stapanul a toata faptura a binevoit, in numele iubirii fata de neamul omenesc, sa duca pe pamant viata plina de patimiri, incheiata cu cea mai chinuitoare si de ocara moarte, la care El S-a dat pe Sine de bunavoie.
Pentru ce a fost nevoie de aceasta jertfa cutremuratoare pentru pacatele intregii lumi, pentru pacatele noastre? Fiindca ele puteau fi iertate si rascumparate numai cu pretul Sangelui Dumnezeu-Omului. Numai Dragostea cea mai vie, neasemuit mai mare decat oceanul, a putut birui rautatea diavolului si strica stapanirea lui asupra noastra.
Sangele animalelor jertfite preinchipuia Sangele lui Hristos, care a rascumparat pacatele lumii. Dar este cu neputinta ca sangele de tauri si de tapi sa inlature pacatele, spune apostolul Pavel. Drept aceea, Hristos, intrand in lume, spune: Jertfa si prinos n-ai voit, dar trup Mi-ai intocmit (Evr. 10, 4; Ps. 39, 9) – acel Trup Dumnezeu-Omenesc, al carui Sange a putut nimici pacatele tuturor celor care cred in puterea lui cea dumnezeiasca si i-a putut sfinti.
Si a zis Fiul lui Dumnezeu: Iata, vin ca sa fac voia Ta, Dumnezeul Meu (Ps. 39, 10-11). Si printr-o singura jertfa adusa, a adus la vesnica desavarsire pe cei ce se sfintesc (Evr. 10, 14).
Le-a dat puterea sa se impotriveasca tuturor viclesugurilor diavolului. Cu aceasta nepatruns de mare fapta a dragostei s-a incheiat viata pamanteasca a Mantuitorului; atat de infricosator a fost acest Omega! Cumplita faradelege au savarsit iudeii din vechime rastignindu-L pe imparatul si Domnul lor. Despre ei a zis apostolul si evanghelistul Ioan Teologul: intru ale Sale a venit, dar ai Sai nu L-au primit (In. l, 11).
Dar oare numai ei nu L-au primit? In toate veacurile si in toate popoarele au fost multi care nu L-au primit si n-au crezut in El. Lucrul cel mai cumplit insa este acela ca si printre crestini au fost si sunt numerosi oameni care il rastignesc pentru a doua oara cu pacatele lor si indaratnicia lor in rau. Cat amar aduc oamenilor groaznicele razboaie in care crestinii se nimicesc unii pe altii! Cum sa intelegem cumplitele suvoaie de sange care au inecat toata Europa in cel de-al doilea razboi mondial, de la care a trecut atat de putina vreme?! Si totusi astazi, in zi de praznic, sa ne fie spre mangaiere cuvintele apostolului Ioan Teologul: Si celor cati L-au primit, care cred in numele Lui, le-a dat putere ca sa se faca fii ai lui Dumnezeu (In. l, 12).
Noi, credinciosii, nu suntem prea multi. Mantuitorul i-a numit pe ucenicii Sai turma mica (Lc. 12, 32). Si acum suntem turma mica, si acum suntem putini, dar avem totusi stapanirea de a fi fii ai lui Dumnezeu, caci il iubim cu toata inima pe Domnul Iisus Hristos si credem ca El este cu adevarat Fiul lui Dumnezeu, si cu cutremur in inima privim la Crucea Lui, la Sfantul Epitaf, la Trupul Lui luat de pe Cruce.
Asadar, veniti sa-L fericim – sa-L fericim cu lacrimile noastre, cu sarutarea noastra, sa- L fericim rugandu-ne cu durere cand sarutam Epitaful: Pomeneste-ma, Doamne, intru imparatia Ta! Amin.
In Apocalipsa – descoperirea privitoare la ultimele destine ale lumii pe care a primit-o Sfantul Ioan Teologul in exilul sau din insula Patmos – sfantul ne spune cum i S-a aratat Domnul nostru Iisus Hristos in slava si puterea Sa cea dumnezeiasca si i-a grait: Eu sunt Alfa si Omega, inceputul si Sfarsitul (Apoc. l, 8).
Alfa si Omega sunt prima si ultima litera a alfabetului grecesc, inceputul si sfarsitul lui. Cum sa intelegem aceste uimitoare cuvinte ale Domnului? Oare El are inceput? Nu, este fara de inceput, fiind Dumnezeu Adevarat. Are cumva sfarsit? Nu, El este fara de sfarsit, fiind Dumnezeu Adevarat. Asadar, nu despre fiinta Sa cea Dumnezeiasca vorbeste Mantuitorul cand isi da numele de Alfa si Omega.
Si atunci, despre ce vorbeste? In primul rand, El a fost inceputul si va fi sfarsitul istoriei lumii, adica a fost Ziditorul ei si ii va fi infricosat Judecator in acel ceas cutremurator cand va veni sfarsitul lumii, cand, dupa cuvantul apostolului Petru, totul va fi nimicit prin foc, cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzand, se vor desface, si pamantul si lucrurile de pe el se vor mistui (2 Pt. 3, 10).
In al doilea rand, El a fost totodata inceputul si a devenit sfarsitul mantuirii noastre: prin El s-a pus inceputul mantuirii neamului omenesc, prin El a si fost implinita aceasta mantuire pe cumplita Cruce de pe Golgota. Iata de ce si-a dat numele de Alfa si Omega.
Iar acum noi, impreuna cu toata Sfanta Biserica, pomenim prin rugaciuni, cu sufletul cutremurat, inceputul si sfarsitul vietii Lui pamantesti.
O, cat de preaslavit, cat de maret, cat de Dumnezeiesc a fost inceputul! Careia dintre femei, cu atat mai mult dintre fecioare, i s-a aratat Arhanghelul Gavriil ca sa-i vesteasca zamislire de la Duhul Sfant? Si iata ca, infatisandu-se Preasfintei Fecioare Maria, Arhanghelul a rostit marile cuvinte: Bucura-Te, Ceea ce esti plina de har, Domnul este cu Tine.
Binecuvantata esti Tu intre femei… Iata, vei lua in pantece si vei naste fiu, si vei chema numele Lui Iisus. Acesta va fi mare si Fiul Celui Preainalt Se va chema, si Domnul Dumnezeu ii va da Lui tronul lui David, parintele Sau. Si va imparati peste casa lui Iacov in veci, si imparatia Lui nu va avea sfarsit (Lc. l, 28-33).
Prorocul David a primit stapanire obisnuita, pamanteasca, peste poporul israelit – iar Domnul nostru Iisus Hristos a primit cea mai mare stapanire, stapanirea duhovniceasca. El imparateste asupra lumii duhovnicesti, El este Cap Bisericii Sale, despre care a spus ca va fiinta in vecii vecilor si ca portile iadului nu o vor birui. Asta inseamna ca si acum, printre noi, imparateste haric imparatul nostru duhovnicesc – Domnul Iisus Hristos – si va imparati in vecii vecilor.
Uimitor, slavit si minunat a fost inceputul vietii pamantesti a Mantuitorului, dar si mai minunat, mai uimitor si mai de nepatruns e faptul ca imparatul si Stapanul a toata faptura a binevoit, in numele iubirii fata de neamul omenesc, sa duca pe pamant viata plina de patimiri, incheiata cu cea mai chinuitoare si de ocara moarte, la care El S-a dat pe Sine de bunavoie.
Pentru ce a fost nevoie de aceasta jertfa cutremuratoare pentru pacatele intregii lumi, pentru pacatele noastre? Fiindca ele puteau fi iertate si rascumparate numai cu pretul Sangelui Dumnezeu-Omului. Numai Dragostea cea mai vie, neasemuit mai mare decat oceanul, a putut birui rautatea diavolului si strica stapanirea lui asupra noastra.
Sangele animalelor jertfite preinchipuia Sangele lui Hristos, care a rascumparat pacatele lumii. Dar este cu neputinta ca sangele de tauri si de tapi sa inlature pacatele, spune apostolul Pavel. Drept aceea, Hristos, intrand in lume, spune: Jertfa si prinos n-ai voit, dar trup Mi-ai intocmit (Evr. 10, 4; Ps. 39, 9) – acel Trup Dumnezeu-Omenesc, al carui Sange a putut nimici pacatele tuturor celor care cred in puterea lui cea dumnezeiasca si i-a putut sfinti.
Si a zis Fiul lui Dumnezeu: Iata, vin ca sa fac voia Ta, Dumnezeul Meu (Ps. 39, 10-11). Si printr-o singura jertfa adusa, a adus la vesnica desavarsire pe cei ce se sfintesc (Evr. 10, 14).
Le-a dat puterea sa se impotriveasca tuturor viclesugurilor diavolului. Cu aceasta nepatruns de mare fapta a dragostei s-a incheiat viata pamanteasca a Mantuitorului; atat de infricosator a fost acest Omega! Cumplita faradelege au savarsit iudeii din vechime rastignindu-L pe imparatul si Domnul lor. Despre ei a zis apostolul si evanghelistul Ioan Teologul: intru ale Sale a venit, dar ai Sai nu L-au primit (In. l, 11).
Dar oare numai ei nu L-au primit? In toate veacurile si in toate popoarele au fost multi care nu L-au primit si n-au crezut in El. Lucrul cel mai cumplit insa este acela ca si printre crestini au fost si sunt numerosi oameni care il rastignesc pentru a doua oara cu pacatele lor si indaratnicia lor in rau. Cat amar aduc oamenilor groaznicele razboaie in care crestinii se nimicesc unii pe altii! Cum sa intelegem cumplitele suvoaie de sange care au inecat toata Europa in cel de-al doilea razboi mondial, de la care a trecut atat de putina vreme?! Si totusi astazi, in zi de praznic, sa ne fie spre mangaiere cuvintele apostolului Ioan Teologul: Si celor cati L-au primit, care cred in numele Lui, le-a dat putere ca sa se faca fii ai lui Dumnezeu (In. l, 12).
Noi, credinciosii, nu suntem prea multi. Mantuitorul i-a numit pe ucenicii Sai turma mica (Lc. 12, 32). Si acum suntem turma mica, si acum suntem putini, dar avem totusi stapanirea de a fi fii ai lui Dumnezeu, caci il iubim cu toata inima pe Domnul Iisus Hristos si credem ca El este cu adevarat Fiul lui Dumnezeu, si cu cutremur in inima privim la Crucea Lui, la Sfantul Epitaf, la Trupul Lui luat de pe Cruce.
Asadar, veniti sa-L fericim – sa-L fericim cu lacrimile noastre, cu sarutarea noastra, sa- L fericim rugandu-ne cu durere cand sarutam Epitaful: Pomeneste-ma, Doamne, intru imparatia Ta! Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu