Prea iubiți frați și surori întru Domnul,
Hristos a înviat!
Vă cer iertare de la toți și Dumnezeu să ne ierte pe toți pentru Prea Sfânta Sa Înviere cea de a treia zi!
Căci Hristos, Dumnezeul nostru, a călcat/a biruit cu moartea Sa moartea tuturora, moartea ca una dintre consecințele devastatoare ale păcatului și ne-a dăruit tuturor viață dumnezeiască.
Dar nu la modul inconștient ci cu totul conștient.
Pentru că, prin Botez și prin toate Tainele și slujbele Bisericii, El a sădit și sădește în noi viața Sa cea veșnică, harul Său preadumnezeiesc, care ne umple pe noi de bucurie, de pace, de fericire dumnezeiască.
De aceea viața ortodoxă e o viață divino-umană și nu una seculară.
Noi trăim în istorie, dar nu ca unii care ne trăim existența după mentalitatea și modul de viață al postmodernității, ci gândim și trăim conform minții eclesiale, a teologiei divino-umane a Bisericii, care e viața lui Dumnezeu cu oamenii în interiorul oamenilor și între ei.
Acesta e motivul pentru care ne-am curățit simțirile și adâncul ființei noastre cu post, rugăciune, priveghere, nevoință, citiri teologice și duhovnicești, spovedire a păcatelor și împărtășire cu Viața lumii, cu Hristos euharistic în acest Post Mare: pentru ca să ne umplem din destul de lumina Învierii Sale.
Iar această ultimă săptămână a durerii și a suferinței, care a încununat așteptarea Învierii Lui, ne-a arătat că din durerea ascezei răsare bucuria.
Că bucuria postului răsare din suferința renunțării.
Și că tocmai acum ne bucurăm de roadele postului prelungit, dureros, epuizant prin care am trecut…și că ele sunt preafrumoase în cei care s-au nevoit duhovnicește, după puterea lor, în aceste sfinte zile premergătoare praznicului celui mare al Învierii Domnului.
Adică am ajuns stăpâni pe noi în măsura în care am renunțat la noi.
Iar renunțarea la exces, la relaxare, la ceea ce ne place și ne entuziasmează în mod păcătos își găsește acum validarea prin aceea că simțim bucuria Lui pe măsura acestei renunțări la păcate dar și la lucrurile necesare, dar care și ele îngreunează omul.
Nu trebuie să fii ascet ca să îți dai seama că niște kilograme în plus dăunează sănătății, mersului, muncii tale. Înțelegi de la sine lucrurile, pe măsură ce te îngrași…
După cum nu trebuie să fii teolog ca să îți dai seama că teologia Bisericii îi sfințește pe oameni. Dar că teologia aceasta care îi sfințește, nu îi sfințește pe oameni pentru că stau toată ziua la televizor și cu mâinile în sân ci pentru că se nevoiesc să o citească și să o învețe, pe de o parte iar, pe de altă parte, să o trăiască în viața lor.
Timpul trece dureros de repede…și rămâne în noi numai ceea ce am strâns.
Ce am strâns cu greu…din greu…
Și ceea ce este al nostru e tocmai ceea ce suntem. Ceea ce suntem ca oameni ai credinței, ai omeniei, ai muncii, ai vocației…
Toate Icoanele ortodoxe ne arată acest lucru: suntem ceea ce am făcut împreună cu Dumnezeu. De aici și viața noastră divino-umană, adică viața noastră plină de har, plină de ajutorul și de mila Lui.
Și viața noastră se umple de har când ne luptăm cu patimile din noi, când acceptăm gândurile și voia lui Dumnezeu, când nu ne vedem doar pe noi în oglinda zilei ci pe toți cei din jurul nostru și din întreaga lume. Ba, și mai mult: când nu suntem distanți față de cei care au fost, sunt și vor fi pe fața acestui pământ.
Pentru că numai atunci când dorim și cerem mântuirea tuturor suntem proprii bucuriei Lui. Bucurie care unește și nu desparte, bucurie care înfrățește, care umple de uimire și de frumusețe.
Și sensul mesei de Paști e tocmai acesta: ca toți să fim împreună! Și în familia și Biserica noastră fiind să ne gândim la toți ca la noi și la noi ca la toți. Adică să nu considerăm că merităm mai mult decât oricare altul și că pentru toți, pentru absolut toți oamenii este chemarea spre Împărăția lui Dumnezeu.
Numai că ajungerea la gânduri înalte, dumnezeiești, la mintea Ortodoxiei se face pe drumul ascezei, al crucii. Și ele se nasc interior, în inima și mintea noastră, pentru că se nasc pe măsura curățirii noastre de patimi și a umplerii noastre de har.
Acesta e motivul pentru care nu trebuie să mimăm bucuria dacă ea nu există în noi ci să ne umplem de căință și de lacrimi, de recunoaștere a păcatelor noastre pentru ca bucuria să țâșnească din inima noastră.
Și, o, ce frumos țâșnește bucuria din inima zdrobită de durere a pocăinței!
O, ce frumoasă e această bucurie a întoarcerii omului la Dumnezeu și la sine, prin recunoașterea că de la El și prin El și pentru El este viața noastră! 
Și pentru bucuria lui Hristos trebuie să trecem, împreună cu El, de la moarte la viață.
De la moartea împreună cu El, renunțând la păcate, la viața împreună cu El pentru a trăi virtuos.
Și cuvântul virtute din limba română vine de la substantivul virtus din latină, care înseamnă tărie, putere, curaj. Și acesta vine la rândul lui de la cuvântul latin vir, care înseamnă bărbat, om curajos și cu demnitate.
Virtutea e curajul de a persista în bine.
Curajul duhovnicesc de a fi și la bine și la greu cu Dumnezeu și cu Biserica și cu întreaga umanitate și creație.
Pentru că virtutea nu dă bir cu fugiții, nu dezertează ci se odihnește în bine, adică în harul dumnezeiesc al bucuriei, al curăției și al fericirii dumnezeiești.
În situația actuală însă, când sărăcia în România a devenit dezumanizantă, a vorbi despre bucurie te poate face să pari nesimțit, indiferent la durerile și nefericirea altora.
Numai că bucuria Învierii Domnului, bucuria pe care o trăim în ritmul vieții Bisericii trebuie să o arătăm în faptele noastre de inimă, de dragoste, prin cuvintele și gesturile noastre de umanitate, pentru ca cei pe care îi ajutăm, și îi sfătuim, și îi întărim să înțeleagă că nu vorbim despre bucuria care vine din faptul că noi avem ceva mai mult decât ei ci această bucurie vine din asceză, din curăția vieții personale.
Și, da, acesta e marele adevăr: nu te încălzesc banii cu adevărat ci oamenii! Ei sunt cei care ne înțeleg, ne iubesc, ne poartă în ei, ne sunt recunoscători, ne pomenesc în rugăciunile lor.
Iar dacă ne purtăm unii pe alții și arătăm că nu suntem indiferenți unii față de alții ne alinăm și sărăcia și singurătatea. Pentru că ambele sunt pline de tristețe.
Și slujbele și bucuria Bisericii din aceste zile sunt o alinare, o încântare, o împrimăvărare reală a vieții noastre, care se prelungește într-un ou ciocnit cu altul, într-un pahar de vin, într-o bucată de prăjitură sau într-un fel de mâncare împărtășite împreună cu alții.
Vă dorim așadar, iubiții noștri, să vă lăsați inima să vorbească și altora!
Să spuneți și altora bucuria dumneavoastră dar și durerea dumneavoastră, pentru ca să-i bucurați pe alții sau să vă alinați nefericirea.
Dumnezeu e cu noi și nimeni împotriva noastră!
La mulți ani și multă împlinire dumnezeiască în această bucurie a Învierii!
Și praznicul Învierii Domnului ține până la Înălțarea Domnului și nu doar în ziua de Paști și două zile după.
Bucuria Învierii Lui să ne inunde pe toți și să ne facă să ne îmbrățișăm unii pe alții, dacă nu cu brațele, cel puțin cu mâinile minții și ale inimii noastre, în rugăciunea către Prea Sfânta Treime, către Tatăl, către Fiul și către Sfântul Duh, Dumnezeul nostru, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin! |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu