Marturia mea de medic crestin si de mama a unui copil cu dizabilitatiEvenimentul trist si regretabil de la maternitatea Giulesti, m-a indemnat sa scriu aceste randuri.[1]. El nu este decat unul din multe altele care au loc “in tacere” in toate spitalele de obstetrica-ginecologie din tara noastra si cu care s-au obisnuit de mult cadrele noastre medicale.
Doresc ca prin urmatoarele randuri sa transmit un mesaj care sa opreasca pe viitoarele mame sa ia exemplul negativ al acestei paciente (si nu numai) care a cerut avortarea copilului ei ce suferea de sindromul Down si care, la 6 luni (minim 24 saptamani) putea trai deja in afara uterului, in conditii speciale. Din acest motiv nici nu mai putem vorbi in acest caz de avort, ci de provocarea nasterii unui copil care, apoi, a fost lasat sa moara. Conform definitiei, avortul inseamna “terminarea (oprirea) sarcinii prin orice mijloace, inainte ca fatul sa fie suficient dezvoltat pentru a supravietui[2]. Definitia data de OMS (Organizatia Mondiala a Sanatatii) este limitata la terminarea (oprirea) sarcinii inainte de 22 saptamani de gestatie, calculata in functie de data primei zile a ultimei menstruatii si expulzarea unui fat nou-nascut care cantareste mai putin de 500 grame. [3]
Doresc ca mesajul sa ajunga si la medicii ginecologi , sa aiba si ei curajul celui care a refuzat avortul, stiind ca legea este de partea lor.[4]
O mama nu poate motiva niciodata o pruncucidere, ( exceptand cazurile in care viata ei este pusa in pericol, dar la Giulesti nu a fost cazul). Grav este si faptul ca mama “arunca” toata vina pe boala copilului iar crima o “acopera” cu o “binecuvantare” pentru a-si linisti constiinta. Avortul nu are binecuvantare.Dimpotriva, el poate inchide raiul si sa deschida iadul… Avortul este un pacat demoarte. Prin avort, mama il lipseste pe acest copil de bucuriile vietii, iar ea va suferi inevitabil de sindromul postavort. Acest sindrom este cunoscut in literatura de specialitate ca “Starea de stress posttraumatic” a carui simptome sunt: renasterea repetata a evenimentului traumatic in amintiri invadante („flashbacks”), vise sau cosmaruri; ele survin intr-un context durabil de „anestezie psihica” si de slabire emotionala, de detasare in raport cu altii, de insensibilitate la mediu, evitarea activitatilor sau a situatiilor care ar putea redestepta amintirea traumatismului. Simptomele se insotesc si de insomnie, anxietate, depresie sau ideea sinuciderii. Perioada care separa aparitia traumatismului de cel al tulburarii poate varia de la cateva saptamani la cateva luni. [5] Din numeroasele consilieri postavort facute de mine in cadrul Proiectului “Pentru Viata”din Cluj-Napoca, acest sindrom se vindeca foarte greu, doar dupa o perioada lunga de regrete (pocainta), spovedanie si impartasanie […]. Acelasi lucru este valabil pentru toti cei care participa la avort: sot, medic, asistenta, etc, care vor suferi si ei de acest sindrom, recunoscut de ei sau nu. Femeia care a avortat nu se poate pacali pe ea insasi si nici pe Dumnezeu crezand ca a facut voia Lui si ca a trimis copilul in rai…. Acest lucru doar ii va adanci criza si suferinta, fara sansa de vindecare.
Avortul este doar atunci admis (NU binecuvantat!) de BOR (Biserica Ortodoxa Romana) cand viata mamei este in pericol (cancer, sarcina extrauterina etc.), dar nu este admis atunci cand copilul sufera de anumite boli dovedite prin diagnosticul prenatal;
a) Daca viata mamei este pusa realmente in pericol prin sarcina sau nastere, ar trebui sa fie acordata prioritate vietii femeii, nu pentru ca viata ei are o valoare mai mare in sine, ci datorita relatiilor si responsabilitatilor fata de alte persoane, care depind de ea.
b) In cazul in care investigatia genetica descopera un copil nenascut anormal, recomandarea este de a naste copilul, respectandu-i dreptul la viata, dar decizia o va avea familia, dupa ce acesteia i s-au adus la cunostinta de catre medic si de catreduhovnic toate implicatiile morale si de intretinere. Toate acestea trebuie rezolvate din perspectiva semnificatiei mantuitoare a prezentei unei fiinte handicapate in viata fiecarei persoane si in viata comunitatii.
c) Riscul avortului datorat violului sau incestului trebuie evitat mai intai la nivelul educarii cu privire la necomiterea acestor pacate. In cazul in care starea de graviditate s-a produs, copilul va trebui nascut si, dupa caz, infiat.
d) Avortul nu poate fi niciodata justificat moral de starea economica a familiei, de neintelegerile dintre parteneri, de afectarea carierei viitoarei mame sau a aspectului fizic[6].
Prin screening-ul prenatal, prin inventia a tot mai multor metode care sa depisteze daca copilul este sanatos sau bolnav, inclusiv amniocenteza la care a indemnat-o medicul pe pacienta si care are un grad de pericol, putand provoca avortul in 1% din cazuri,[7] medicina devine tot mai inumana si antiumana, transformandu-i pe medici- de voie, de nevoie- in calai. Victima in acest caz are o singura “vina”: aceea de a fi bolnava. Doar pe copil nu-l intreaba nimeni daca vrea sa traiasca sau nu, si sunt convinsa ca, daca ar putea, ar raspunde intotdeauna cu “da”. Unii medici spun mamelor ca va naste “un monstru”, nestiind ca monstrii sunt tocmai ei, cei care-l ucid. Il felicit pe medicul ginecolog musulman care nu a dorit sa faca un astfel de avort. Am vazut si in Cluj refuzul unui medic ginecolog de a face avort unei eleve minore, din clasa a 8-a, insarcinata in luna a 6-a ( cu un copil a sanatos). Copilul s-a nascut si a fost adoptat, eleva fiind una din mamele ajutate de Proiectul “Pentru Viata” din Cluj.
Experienta vietii face mai mult decat teoria. Și in cazul meu, experienta a contrazis teoriile medicinii moderne. Am un copil bolnav dar il iubesc la fel de mult ca si pe cei sanatosi. Acelasi lucru l-am observat si la alti parinti care au copii cu dizabilitati. Inca nu am vazut o mama care sa nu-si iubeasca copilul bolnav si sa doreasca sa nu se fi nascut. Inca nu am vazut copil cu dizabilitati, inclusiv sindromul Down, care sa nu se bucure de viata cel putin la fel de mult ca si un copil sanatos. Diferenta este ca ei se bucura in alt mod! Un interviu luat la 150 de adolsecenti cu “spina bifida” (malformatie minora de cele mai multe ori, cand este recomandat avortul terapeutic) in care le-au fost puse intrebari precum: te bucuri de viata, te bucuri ca parintii ti-au dat viata si nu au ales sa te avorteze pentru a nu suferi, etc., raspunsul lor unanim a fost ferm: doreau sa traiasca! De fapt, ei au considerat intrebarea total absurda[8].
Medicina moderna, desacralizata, pleaca de la o premiza gresita: nu considera ca omul are si suflet, ci doar trup, tratandu-l ca atare. Sufletul acestor copii nevinovati este sanatos! Sufletul lor nu cunoaste rautatea, invidia, egoismul si alte patimi, motiv pentru care se bucura mereu de viata! Ei simt mai mult vesnicia ca si noi. Ei sunt mai aproape de ea fiindca prin nevinovatia lor, ei sunt asemenea unor ingeri si traiesc raiul inca de pe pamant. Ei nu cunosc si nu traiesc iadul pe pamant asa cum adeseori oamenii sanatosi (trupeste) il traiesc, din cauza pacatelor lor.Avortul este unul din aceste pacate.
Copilul cu dizabilitati este oglinda sufletului meu. In aceasta oglinda, imi vad (prin comparatie) toate greselile si neputintele sufletesti, imi vad murdaria sufletului. Copilul meu ma invata sa ma schimb, sa imi curat sufletul, sa am mai multa rabdare. Ma invata sa am mai multa mila cu cei suferinzi, indiferent de boala sau de varsta. In acelasi timp, ma mir de veselia lui aproape permanenta. Ma mir de bucuria mare pe care i-o provoaca si cel mai mic si neansemnat gest de iubire sau un mic cadou. Ma mir ca se bucura atat de mult de viata, desi aceasta ii ofera atat de putin…Pot deduce de aici ca putinul acesta este de fapt viata cu preocuparile ei materiale, trupesti, ori el si le doreste mai mult pe cele sufletesti. De ce anume are nevoie sufletul lui ca sa fie multumit si fericit? De putina iubire. Atat! El nu isi doreste un viitor stralucit (copilul nici nu intelege ce inseamna asta, noi suntem cei care i-l dorim), sufletul lui doreste doar vesnicia. Greseala este ca ii raportam pe acesti copii mereu la noi, care ducem o cu totul alta viata, plina de responsabilitati, dar si de greseli si de pacate. Ori noi trebuie sa tindem sa devenim cu sufletul ca ei, prunci nevinovati…
Un preot spunea ca “acest copil este o cruce pe care ti-o da Dumnezeu direct din mana iar daca o porti cu multumire, vei avea nadejdea mantuirii”. Prea multe mame insa (unele isi spun “crestine”) intorc spatele la o astfel de cruce, alegand drumul larg si placut, comod si fara griji. De fapt ele nu se sperie atat de boala copilului cat se sperie de greutatile pe care le vor avea. La inceput este greu sa accepti boala copilului, dar, primind toate cu multumire, suferinta se transforma in bucurie. Sa nu ne intrebam “de ce?”, caci toate au un scop. Nu vom simti nicio marginalizare a acestor copii, ci vom vedea ca ei se bucura si se simt cel mai bine cand sunt in familie, alaturi de fratii lor. Se bucura de asemenea cand sunt inconjurati de alti copii bolnavi, asemenea lor, dar si alaturi de cei sanatosi. Ei nu aleg, primesc totul cu bucurie neconditionata. Ei starnesc deseori mila celor din jur, dar asta nu-i un lucru rau. Ideile preconcepute din tara noastra sunt inca reminescente ale vremurilor comuniste. Spre exemplu, in Occident, deseori astfel de copii sunt adoptati de catre o familie care are deja unul sau mai multi copii sanatosi, fara a starni mirare. Noi romanii, fiind dintr-o tara crestina, majoritar ortodoxa, ar trebui sa luam exemplu […] sau macar sa-i nastem pe ai nostrii.Doar daruind vei dobandi.
Dr. Christa Todea-Gross
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu