Apoi un articol cu povestea unui copil grec foarte credincios, Marios, care a purtat, pana la 17 ani, o boala cumplita degenerativa, intr-o stare de pace plina de intelepciune, de bucurie matura si de recunostinta incredibile, ce nu pot fi explicate decat prin puterea sfintitoare a harului, care l-a inundat cu mangaierea Sa.
Aceste Golgote vii si cotidiene care se petrec astazi, langa noi, ne rusineaza si ne mustra cu putere, daca a mai ramas cel putin o farama de constiinta si de sensibilitate in noi, pe toti cei care, relativ sanatosi fiind si ducand o viata inca destul de linistita si de normala, ba unii chiar foarte confortabila si rasfatata, nu stim sa mai pretuim nimic, nu stim sau uitam foarte usor sa fim recunoscatori pentru tot ceea ce am primit.
Ceea ce nu stim sau uitam prea usor ne invata aceste imagini, care ne fac sa ne dam seama cat de ingrozitor de vinovati ne facem si noi, cu fiecare mic pacat pe care il savarsim sau cu fiecare mica placere egoista pe care ne-o ingaduim, pentru inca un cui nevazut batut in trupurile sfasiate, fragile si frante ale acestor suflete nevinovate si in cele ale parintilor care patimesc muceniceste impreuna cu ei.
Vazand aceste drame si incercand sa ne transpunem in locul celor care le traiesc, reusim, abia acum, sa desprindem putin din zgura care ne impietreste inimile si sa intelegem ca jertfa unor astfel de oameni si suferinta unor astfel de copii, precum si a tuturor fratilor nostri de pe pamant care sufera si se chinuie cum noi nu cutezam nici cu gandul sa ne inchipuim, nu ne mai poate lasa sa traim ca pana acum. Suntem datori, foarte datori, mult prea datori!
De asemenea, adunand inauntrul nostru toate scenele, cazurile si evenimentele zdrobitoare care ne-au marcat ultimele saptamani, si asumandu-ne lucid realitatea asa cum este, vom sti ca, mai ales pentru romani, in mod clar si cu neputinta de tagaduit, a inceput marele Calvar al vremurilor de pe urma, al distrugerii si al inrobirii noastre totale, au inceput cu adevarat “anii durerilor” despre care am tot auzit profetindu-se. Tot ceea ce pana acum era, pentru noi, doar o previziune referitoare la un viitor mereu amanat, ceea ce ne amageam a fi numai o amenintare si o posibilitate teoretica, pe care o nadajduiam daca nu anulata, cel putin mult diminuata in realitate, ei bine, chiar a inceput sa se intample. Cu noi si langa noi. Planurile de pustiire si descompunere a acestui neam si a acestei tari acum se deruleaza efectiv, metodic si nemilos. Se aplica deja, in mod palpabil si la scara nationala, toate masurile de sfaramare si de exterminare lenta, dar sigura, impuse de “binefacatorii” externi ai Romaniei (FMI, Banca Mondiala, Comisia Europeana) in coniventa cu sadicele cozi de topor asezate in fruntea natiei. Oamenii saraci si bolnavii mai grav, in principal cei din mediul rural sau din orasele ucise economic, deja mor cu zile sau sunt pusi, peste noapte, in situatii umilitoare, inumane si absurde, traind zile de groaza, cu asteptarea iminenta a ceea ce este mai rau.
Acestea sunt adevaratele stiri si adevaratele evenimente care ar trebui sa conteze si sa ne intereseze in mod prioritar, fiindca acestea sunt “semnele vremurilor” care ne privesc si ne ating direct, existential, nu sunt abstractiuni si virtualitati. Ele trebuie sa ne faca sa constientizam ca, si daca noi insine sau cei mai apropiati ai nostri, INCA nu am intrat (sau, poate, nu prea mult) sub tavalug, totusi tavalugul s-a pornit deja ineluctabil si este doar o chestiune de timp pana va ajunge si la noi, si la cei mai dragi noua. Dar, daca suntem crestini nu doar cu numele, nu ne punem problema sa ne salvam pielea, sa ne punem cumva pe noi la adapost de nenorociri sau sa ne amagim ca, pana si acum, ceea ce se petrece cu bolnavii de prin spitalele desfiintate sau ramasi fara tratamente, ori ceea ce se petrece cu cei ramasi fara serviciu, fara venituri, sau sub limita subzistentei, cu copii de intretinut si aflati sub nenumarate agresiuni, presiuni si hartuieli, toate acestea tot NOUA ni se intampla. Fiindca “fratele meu este viata mea” si ceea ce se petrece unei parti atat de largi din propriul meu neam nu ma poate lasa indiferent si rece, pana acolo unde simt ca nu mai pot sa-mi mai permit sa traiesc egoist, cinic, lacom, orgolios, clevetitor si arogant, si nici in trandavie, in inertie, in superficialitate si in inconstienta, pentru propriile mele placeri, planuri si ambitii. Fiindca toate se vadesc acum, in lumina suferintei atroce si a primejdiei iminente a mortii, ca amarnice desertaciuni si fiindca simt foarte limpede ca voi avea de dat seama vesnic pentru orice absenta, pentru orice dezertare a mea de pe singurul front care conteaza acum… cel al durerii inimii, puse in rugaciune. Nu mai este vreme de multa teorie si de prea multa cercetare rational(ist)a, sofisticata, a lucrurilor. Nu mai este vreme sa ne tot cultivam raceala scrupulozitatii maniacale, a formalismului ingamfat si a corectitudinii autosuficiente si artagoase, si nici sa ne antrenam ascutimea desarta a mintii celei viclene. Este vremea sa traim in mod autentic acea ortodoxie a inimii despre care ne-au vorbit sfintii contemporani, si care sa ne asigure singura pavaza mantuitoare in fata uriasului tsunami al duhului antihristic care se napusteste peste lume.
Asadar, ceea ce deja se intampla ne ajuta sa ne trezim sufleteste de-a binelea mai inainte si sa realizam ca, pe de o parte, suntem cu totii datori sa ne purtam sarcinile intre noi si sa plangem cu cei ce plang, ca unii ce ne suntem madulare unii altora; si, pe de alta parte, ca, macar acum, in al unsprezecelea ceas, este vital “sa rascumparam vremea”, sa invatam sa pretuim la maximum, sa-I multumim Domnului cu lacrimi si sa valorificam duhovniceste, intru trezvie, fiecare clipa, fiecare ceas, fiecare zi linistite pe care le mai primim inca de la Dumnezeu, desi nu suntem deloc vrednici de un asemenea dar si de atata pasuire si pogoramant, pentru invartosarea inimilor noastre! Este, poate, o ultima sansa, care ni se da si pe care nu avem voie sa o mai ratam, si sa implinim fara zabava tot ceea ce este esential sa implinim, tot ceea ce constiinta ne invata si ne mustra.
Cu aceste imagini, ganduri si trairi va propunem sa intram in Saptamana Mare, pentru ca numai asa vom intelege si vom participa viu si adevarat, la Sfintele si mantuitoarele Patimi pentru noi ale Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos!
Sa mergem si noi sa murim impreuna cu El, ca sa ne inviem sufletele moarte!
sursa:Razboi intru cuvant.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu