Duminica a IV din Post

  

“Mai mult preţuieşte rugăciunea cu post şi cu milostenie şi cu dreptate, decât bogăţie cu nedreptate, mai mult să faci milostenie decât să aduni aur”(Tobit 12, 8).

            Pericopa evanghelică de azi este relatată din Evanghelia Sfântului Apostol şi Evanghelist Marcu cap.9 vers.17-32 şi Matei 5, 1-12.

            Credinţa deplină sau adevărată este credinţa propovăduită de Biserica Ortodoxă şi mărturisită în Simbolul Credinţei. Această credinţă sfântă şi faptele bune precum şi rugăciunea împletită cu postul aduce omului mântuirea sufletului(I Cor.10, 31).

            Numai credinţa propovăduită de Biserica Ortodoxă este mântuitoare fiind întemeiată pe Sfânta Scriptură şi pe Sfânta Tradiţie. Credinţa noastră îşi are temelia pe Hristos(Mt. 21, 42).

            Credinţa deplină care lucrează prin iubire(Gal.5,6) adică bazată pe fapte bune. În istoria Bisericii lui Hristos avem nespus de multe modele de sfinţi ai lui Dumnezeu care şi-au pus sufletul pentru Evanghelie primind pentru Hristos cununa muceniciei sau a vieţii veşnice. Ei prin credinţa şi rugăciunea lor, au făcut multe minuni şi le fac în continuare cu noi de acolo din cerul cel sfânt şi fără margini a veşnicei Împărăţii a Marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos.

            Credinţa trebuie să ne dovedească prin rugăciunea jertfelnică, dar de cele mai multe ori diavolul vrăjmaş ne aruncă în inimă indoiala. Mulţi credincioşi se roagă cred dar în inimile lor la fel ca şi la tatăl din evanghelie se naşte îndoiala. Tatăl acesta ce îşi iubea copilul care era îndrăcit vine la Domnul Hristos să-l vindece. La început cere vindecarea fiului său, ucenicilor Mântuitorului. Dar aceştia nu au putut. Totuşi după ce Dumnezeiescul Învăţător îl vindecă pe copil, ucenicii Săi îl întreabă de ce ei nu au putut să-l vindece iar Iisus le spune că acest soi de demoni nu ies decât cu rugăciune şi cu post.

            Rugăciune şi postul este inima trupului şi a sufletului religiei creştine. Modelul sau pilda de rugăciune prin excelenţă a fost Domnul Iisus Hristos care s-a rugat Părintelui Său în diferite momente şi împrejurări a vieţii Sale pământeşti.

            El Iisus Hristos petrecea nopţi întregi în rugăciune(Mc.1,3-5), (Lc.6,12) dar s-a rugat şi în momente demne şi anume la “înmulţirea pâinilor”(Mt.14,19-36) sau la Învierea prietenului Său iubit Lazăr(In.11,41-42), apoi a rostit rugăciunea Sa arhierească pentru Sine, pentru ucenici şi pentru întreaga lume, înainte de sfintele şi mântuitoarele Sale patimi(In.17,1-19).

            Un rol împortant l-a avut rugăciunea din Grădina Ghetsimani(Mt.26,39-44) momente în care sudoarea Sa s-a transformat în picături de sânge iar un înger din cer a venit la El pentru întărire.

            Rugăciunea şi credinţa puternică sunt de fapt oprirea tuturor obstacolelor sau zbuciumului acesta cotidian, iar lumina credinţei reiese pentru noi fiecare din ceea ce spunea oarecând Fericitul Augustin: ”Nefericit e sufletul meu Doamne, până se va odihni în Tine”. Această odihnă a sfinţilor şi nu numai este întâlnirea cu Hristos Domnul prin Crucea Sa în credinţa ce izvorăşte din rugăciunea curată.

            Rugăciunea este de trei feluri: de laudă, de mulţumire şi de cerere. Lăudând pe Dumnezeu, psalmistul zice: “În toate zilele te voi cuvânta şi voi lăuda numele Tău în veac şi în veacul veacului. Mare este Domnul şi lăudat foarte şi măreţia Lui nu are sfârşit”(Psalmul 144, 2).

            Dumnezeu ne cere de asemenea să-I fim mulţumitori pentru toate bunătăţile pe care ni le-a dat. În acest sens, Sfântul Pavel scrie: “Rugaţi vă neîncetat. Daţi mulţumire lui Dumnezeu, întru Iisus Hristos pentru voi”(I Tesaloniceni 5,17-18).

            A te ruga nu înseamnă a-l schimba pe Dumnezeu, a-i atrage atenţia asupra unei situaţii de care El pare că a uitat. O singură inimă trebuie schimbată şi aceasta este a noastră. Trebuie să ne rugăm ca şi cum totul ar depinde de rugăciune, dar să şi muncim ca şi cum totul s-ar datora ostenelilor noastre.

            Cu toate că noi ne putem ruga în tot locul, Dumnezeu a rânduit oamenilor şi un loc de rugăciune. Aceasta este Biserica, despre care Mântuitorul spune: “Casa Mea casă de rugăciune se va chema, pentru toate neamurile”(Marcu 11,17).

            Rugăciunea Bisericii sau rugăciunea obştească este rugăciunea făcută de Biserică prin preoţii ei, din porunca ei şi după rânduielile întocmite de ea.

Rugăciunea Bisericii, la care iau parte toţi credincioşii, este de mare folos atât pentru viaţa pământească, prin aceea că uneşte pe fiii ei în jurul Mântuitorului, cât şi pentru viaţa veşnică.

            Sfântul Ioan Scărarul spune: “A te ruga înseamnă a-ţi lipi sufletul de cel fără de început a cărui bucurie nespusă este îndreptarea din noroiul fărădelegii”.

            Să rugăm pe Hristos Domnul să ne lumineze calea vieţii spre rugăciune neîntreruptă iar postul să fie mulţumirea că şi noi din puţinul nostru am contribuit la fericirea şi lumina Învierii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

 pr.drd. Tămaş Dorin

parohia Posta