Despre semnul Sfintei Cruci

Crucea făcută în grabă şi cea făcută corect


Ortodocşii îi privesc cu mirare şi uneori cu perplexitate pe creştinii protestanţi şi neoprotestanţi de toate nuanţele, care nu-şi fac semnul crucii. Cei mai simpli îi cred aproape păgâni, pentru că nu se sfinţesc, nu intră în ordinea sacrului. Nu se însemnează cu semnul sfânt care te sfinţeşte, te apără, îţi luminează mintea, îţi linisteşte inima, îţi binecuvintează braţele pentru muncă şi, mai presus decât acestea, te introduce într-o ordine, într-un câmp sacru, cum ar fi un câmp magnetic.

Este oare cu totul arbitrară şi lipsită de logică această judecată? Dar iată ceva de aparenţă şi mai scandaloasă. Creştinul nostru ortodox ăşi priveşte propriul copil cu un fel de teamă misterioasă, aproape că ezită să-l atingă, înainte de a fi botezat. Şi, dacă ar rămâne nebotezat, ar fi socotit un damnat, un ciumat pentru totdeauna, pentru că ar fi în afara ordinii sacrului, la dispoziţia duhurilor rele, a apucăturilor rele, un aducător de nenoroc, un purtător de năpaste. Botezul îl abilitează pentru bine, îl umanizeză, îl pogoară pe pământ. Odată botezat nu mai este străin, nu mai este din altă lume, din altă ordine. Altfel e un străin mai străin decât orice străin de pe pământ. E un străin ontologic.

Tot aşa e şi cu semnul crucii. E un fel de reînnoire periodică a botezului, o înscriere în sacru, în ordinea divină, în Împărăţia lui Dumnezeu. Aceasta e adevărata eshatologie realizată, despre care vorbesc teologii protestanţi într-un chip foarte abstract şi savant. Iat-o simplă şi pe înţeles, în viaşa ortodoxă cea de toate zilele.

Am intrat astfel, pe nesimţite,în curtea interioară a Ortodoxiei, în care fiecare îşi declină identitatea: îşi face cruce. Când trece prin faţa unei biseribi, când aude clopotele, când trece pe lângă un cortegiu funerar, când tună şi fulgeră, când plouă cu grindină, când îl prinde bezna undeva şi e gata să se rătăcească, când îi spune cineva de nenorocirea cuiva, când se aşează la masă, când se scoală de la masă, când începe lucrul, când pleacă într-o călătorie, cu căruţa, călare, cu maşina, cu trenul, cu avionul. Îşi face cruce exact în momentul plecării. Uneori, când nu uită, că e şi el un păcătos, îşi face cruce şi când ajunge la locul unde şi-a propus să ajungă! Se mai închină şi când i se aduce la cunoştinţă o bucurie, când intră şi când iese de la un examen, când vrea să reuşească ceva, când simte că trebuie să fie apărat de ceva sau cineva şi, bineînţeles, de mai multe ori în biserică, în timpul slujbelor şi, neapărat, la intrarea şi ieşirea din biserică.

De ce îşi face cruce credinciosul nostru? Din mai multe motive. Prin această însemnare cu semnul crucii când e în biserică şi asistă la slujbă, dacă e mirean, are sentimentul că participă şi el, organic, ca oficiant la actul sfânt. Nu la fel ca preotul, dar nici prea departe de el. În nici un caz însă nu e un simplu spectator. El însoţeşte cuvintele preotului sau ale diaconului, şi pe cele ale arhiereului cu atât mai mult, prin însemnarea cu semnul crucii la momentele cele mai importante. Când slujitorul se roagă, să zicem, „pentru oraşul acesta”, toţi cei prezenţi se înscriu imediat în rugăciune prin semnul crucii şi se simt ca şi cum ar fi rostit-o ei. Când preotul face asupra lor semnul crucii cu mâna sau cu o cruce de lemn sau metal, cei prezenţi se însemnează automat cu semnul crucii, ca şi cum ar prinde-o din zborul în care o trimite oficiantul şi şi-ar însuşi-o pentru fiecare dintre ei, şi ca şi cum dacă nu ar face asta ea s-ar pierde în văzduh. Când slujitorul îşi face însuşi cruce, credincioşii îl imită imediat, ca şi când ar vrea să-l ajute în rugăciunea lui interioară sau în cea rostită. I se asociază să urce împreună la Dumnezeu cu forţe unite.




Când trece pe lângă o biserică, credinciosul se închină ca să dea mărturie de credinţă. Îşi afirmă credinţa. Îl salută pe Dumnezeu. Cum poţi să treci pe lângă El fără să-L saluţi?

E scris asta în vreo rânduială, în vreo carte? E vreo poruncă în acest sens în Sfânta Scriptură? Nu, nici vorbă. Dar de ce ar trebui să fie scris undeva că trebuie să-L saluţi pe Dumnezeu? E o chestiune de bun simţ. Credinciosul ortodox face aceasta nu pentru că e ortodox, pentru că s-ar conforma vreunui cod ortodox, ci pentru că aşa simte el, ca om, că e normal să se însemneze cu semnul crucii.

Să nu credem că Dumnezeu nu e pretutindeni doar pentru că creştinii se închină la biserică. Este pretutindeni, deci şi în biserică. Şi, fiindcă e biserică, acolo mai ales trebuie să existe, ca un loc în care aşteaptă. Prin alte locuri lucrează, supraveghează, mângâie, pedepseşte, dar în biserică aşteaptă. Aşteaptă să fie căutat, să fie întrebat, să I se ceară, să fie chemat. Credinciosul n-are timp întotdeauna să intre în biserică, dar, fiindcă ştie de ce stă Dumnezeu înăuntru, Îi trimite în treacăt o salutare şi poate şi o cerere. Aşa-i omul.
Însemnarea aceasta a sfintei cruci e şi un apel deci: o chemare a lui Dumnezeu în noi, în mintea şi inima noastră. Îl vrem criteriu al judecăţii noastre şi al simţirilor noastre. E ca şi cum am întinde mâna după o busolă, înainte de a porni pe un drum necunoscut şi fără alte criterii de orientare. Avem desigur toate ajutoarele moderne: şosele, hărţi, indicatoare,etc., dar parcă nu ne strică să ne asigurăm şi de la Cel de sus, Care nu se strică şi nu greşeşte niciodată!
Însemnarea cu semnul crucii în locuri publice e o mărturisire de credinţă, o declaraţie solemnă că eşti om cu frică de Dumnezeu.

Potrivnicii Crucii şi ai semnului ei sunt vrăjmaşii Crucii lui Hristos (Filip. 3, 18–19). Semnul Sfintei Cruci va vesti venirea a doua a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, după mărturia Sfintei Scripturi care zice: Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă (Matei 24, 30–31). Acel semn este Crucea, deoarece ea este semnul puterii şi al biruinţei lui Hristos (I Cor. 1, 18; Col. 2, 15). Cu adevărat atunci se vor ruşina cu ruşine veşnică şi căinţă toţi vrăjmaşii şi hulitorii Sfintei Cruci; dar atunci căinţa lor nu le va mai folosi.

Satana urăşte foarte mult semnul Sfintei Cruci, căci este arma cea nebiruită cu care Hristos a biruit şi a prădat iadul, şi de aceea îndeamnă pe toţi cei rătăciţi de la adevăr şi care îi slujesc lui, să hulească şi să vrăjmăşească Crucea lui Hristos, căci, după cum câinele fuge de băţul cu care a fost lovit, tot aşa şi diavolul fuge de Crucea care îi aminteşte că prin ea a fost biruit.