Bucuria intalnirii cu monahul Valerian (Dragos Pislaru)

Pe părintele Valerian îl cunosc de mic copil (defapt așa îi și place să îmi spună, spre bucuria mea) fiind unul dintre părinții ce mi-au marcat tinerețile prin atitudine și dedicare. Cu ani în urmă, vreo nouă, l-am zărit în cancelaria Mănăstirii Frăsinei. Tot în acea perioadă l-am cunoscut și pe părintele său duhovnic, Avva Ghelasie, căruia părintele Valerian îi era ucenic de chilie. Eram surprins de bucurie; parcă găsisem un părinte din cărțile pe care le citeam pe nerăsuflate. Mi se spunea că este talentatul actor Dragos Pîslaru. De necrezut pentru mine… Însă, de atunci, treceam pragul cancelariei de la Frăsinei tot mai regulat și bucuria de a fi în preajma părintelui era din ce în ce mai mare. Îmi spunea multe, având convingerea că acele cuvinte, cândva, vor prinde contur în inima mea, nebăgând în seamă tinerețile mele (sau probabil tocmai asta îl făcea să insiste). Era practic un motiv în plus să ajung, ori de câte ori puteam, în Frăsinei, pe bună dreptare Athosul românesc… Întâlnirea cu părintele Valarian, chiar și pentru câteva momente, era însăși o bucurie. Până la un moment dat, când, schimbându-i-se ascultarea, l-am văzut tot mai rar. Insă a venit și alt moment când nu l-am mai zărit deloc. Abia atunci am îndrăznit să întreb unde-ar fi părintele. Și mi s-a răspuns, spre surprinderea și bucuria mea, că părintele a plecat cu binecuvântare în altă obște… mai la pustie. Nu puteam să mă întristez căci “noul loc” îmi este foarte cunoscut. Și nu pot să uit nici reîntâlnirea, de data aceasta chiar în Biserică, când în noaptea Învierii, prin bezna din Biserică, mi-a șoptit: „Cât ai mai crescut, tată!”. Am îndrăznit atunci să îl întreb retoric ce a mai făcut și mi-a răspuns discret, suav: Ce să fac ?! Am venit şi eu aici, mai la pustie…

Reportajul de mai jos este realizat de Mariana Borloveanu şi a apărut în ziarul Lumina. Materialul este preluat de pe blogul domnilor Caragiu dedicat părintelui Ghelasie de la Frăsinei. Am considerat că postarea acestui material nu va fi spre paguba părintelui, ci doar spre folosul nostru, al tuturor. Mai mult, aş îndemna pe cititorii acestui blog, să înălţe o rugăciune pentru părintele Valerian, căci el sigur, în pustie, înalţă pentru noi.

Ionuț Trandafirescu

Luminile scenei s-au stins, Lumina lui Dumnezeu s-a aprins întru veşnicie; Marele rol al monahului Valerian: pustnicia.

Bucuria întâlnirii cu monahul Valerian a fost ca un vis frumos, din care îmi doream să păstrez clipa, spre a v-o dărui tuturor. M-am trezit dintr-odată într-o gură de Rai, cu un miros de smirnă şi brad împrospătat de frageda zăpadă, care şterge toate relele lumii şi îţi arată cât de înălţătoare este Calea spre Dumnezeu.

O veşnicie a Tainei, a Căinţei, a Împăcării, a Rugăciunii, aşa cum spune monahul Valerian: “Am ales pustnicia pentru a-mi plânge păcatele!” Acolo, în creierul munţilor, într-o chilie modestă, fără curent electric, departe de lume, monahul se roagă la lumina zilei sau la lumina lumânărilor, desăvârşindu-şi rugăciunea la Sfânta Liturghie, în zilele de sărbătoare. Respectând voinţa sa de pustnic, n-am să vă redau întocmai dialogul pe care l-am avut, dar am să vă conturez o lume a purităţii, a înţelepciunii trăite la rang de smerenie, în care Dumnezeu ne mângâie pe toţi, picurând lumină din candela dragostei creştine. Un drum ce mi-a părut o veşnicie

De ani de zile îmi tot imaginam cum va fi întâlnirea cu monahul Valerian şi dacă aceasta va fi, având în vedere faptul că până acum câţiva ani a trăit într-o mănăstire cu rânduială athonită?!

Vestea mult-aşteptatei întâlniri am primit-o la ivirea zorilor, în vremea Acatistului, când un frate a venit şi mi-a spus că acolo, în munţi, urma să-l întâlnesc pe omul care se roagă neîncetat pentru noi şi pentru păcatele noastre. Era zăpadă, ceaţă şi frig, dimineaţă de iarnă, capricioasă. Am plecat pe întuneric şi nici prin minte nu-mi trecea că voi vedea un răsărit de soare cum n-am mai văzut niciodată. Drumul, în schimb, devenea din ce în ce mai periculos, pentru că sub zăpadă mai erau porţiuni cu gheaţă, pe care nu le puteam intui. Păşeam cu stângăcie, iar prăpastia de lângă poteca îngustă îmi dădea fiori. Dar mă rugam şi mergeam mai departe. Am avut norocul să am o călăuză care cunoştea foarte bine muntele şi care mi-a fost de mare ajutor. Multe lucruri interesante am aflat de la părintele Cosma, dar mai ales am început să văd cu alţi ochi vieţuirea în pustie şi nevoinţele pe care le trăiesc cei care aleg acest mod de viaţă. M-a impresionat, de asemenea, modul în care cunoştea fiecare rădăcină, fiecare lăstar, şi-am înţeles atunci că asta este hrana pustnicilor, că nu putem avea hrană duhovnicească atâta vreme cât nu ne putem îndepărta de hrana trupească. Singurătatea în rugăciune are pentru sihaştri o tradiţie sacră Nu este lesne să te-avânţi pe poteci aproape neumblate. Unii urcă uşor, altora li se pare greu şi renunţă. Renunţarea însă înseamnă recunoaşterea faptului că diavolul şi ispita au izbândit asupra dorinţei de a atinge fie şi cea dintâi treaptă a nevoinţei şi a permanentei rugăciuni. Rugăciunea tainică de la ultima troiţă a drumului ne-a întărit, iar cărările au început să se unească, la un moment dat rămânând una singură, mai blândă şi domolind panta de până acum. Era ca şi cum începea un alt drum, parcă mai singuratic, mai departe de lume… nu mai rămânea decât ca în hăţişul acela să strălucească un ochi de urs. Doamne fereşte! Pe-ntreg traseul n-am întâlnit decât trei oameni, doi tăietori de lemne şi un pustnic, pe care tare mă tem că l-am tulburat din rugăciune. Te cuprinde un mare sentiment de vinovăţie în faţa acestei monumentale linişti, dar mai ales în faţa călugărilor care zi şi noapte se roagă pentru iertarea păcatelor proprii, dar şi pentru iertarea nenumăratelor noastre păcate. Singurătatea în rugăciune are pentru sihaştrii acestor locuri o tradiţie sacră.

Marea de lumină care se deschidea acum în faţa ochilor mi-a dat senzaţia că am ajuns într-o gură de rai. Un aer proaspăt cu miros de fag şi brad aducea cu sine toată limpezimea de pe tâmpla ninsă a muntelui. În sfârşit trăiam certitudinea că aici sălăşluieşte pacea dumnezeiască, după care noi toţi alergăm.

Întâlnirea cu pustnicul Valerian

După ce ne-am închinat la icoane şi am dat slavă lui Dumnezeu că am reuşit să ajungem cu bine, înfruntând capriciile nebănuite ale muntelui, am rămas cu privirea în zare, în limpezimea albastră care se cernea cu mărinimie peste clipa pomădată de fragedă zăpadă. În decorul acesta mirific şi sacru în acelaşi timp, în zarea care părea că nu se mai termină, pe poteca ce despărţea muntele de cer, aici a apărut monahul Valerian. Ştia că îl căutăm. Cu toate astea, a rămas în lumea lui, s-a oprit în faţa troiţei şi a făcut trei metanii, închinându-se şi ridicându-şi privirea către Puterile Cereşti, aşa cum face întotdeauna când trece prin locul acela. Când pustnicul Valerian s-a oprit lângă noi, parcă un fulger mi-a secerat toate vorbele şi tot ceea ce am putut să mai fac a fost încercarea de a-i săruta mâna şi de a primi o binecuvântare. Cu un zâmbet coborât parcă din lumina Psalmilor, monahul şi-a invocat nevrednicia şi sfiala de a face asta, găsind de cuviinţă că este mult mai înţelept ca el să sărute mâna părintelui cu care venisem la marea întâlnire. De-atâta amar de vreme îmi doream să cunosc lumea pustniciei şi trăirile care îi dau putere şi stăruinţă pustnicului în neîncetata rugăciune, încât la întâlnirea cu monahul Valerian am rămas cu ochii goi, ca ai statuilor, care privesc o imensitate a clipei, maiestuos îngemănată în eternitate.

“Am ales pustnicia pentru a-mi plânge păcatele!”

A început să vorbească despre Dumnezeu, Maica Domnului şi Puterile Cereşti, iar vocea lui cobora parcă din limpezimea lacrimilor cu care noi toţi ar trebui să ne plângem păcatele cele multe şi grele. Chiar aşa mi-a mărturisit ava Valerian: “Am ales pustnicia pentru a-mi plânge păcatele!” Nimeni nu poate şti cât de înălţătoare trăiri îţi poate aduce puterea rugăciunii trăite în singurătatea chiliei din creierul munţilor. Era vădit tulburat monahul şi asta m-a făcut să-mi plec privirea, simţindu-mă vinovată pentru faptul că i-am întrerupt meditaţia şi dialogul cu cele sfinte. Am simţit că mi-e ruşine de mine şi îmi plângea sufletul pentru tulburarea cea fără de voie, pe care, din păcate, o pricinuisem. Ceea ce m-a uimit cel mai mult au fost simplitatea şi profunzimea cu care monahul Valerian – care cândva a fost actorul Dragoş Pâslaru – a găsit calea spre mântuire. Fiecare clipă a fost o trăire, fiecare cuvânt a fost o lecţie de smerenie, iar Credinţa, Nădejdea şi Dragostea s-au încununat într-o viaţă ce vine din lumina Rugăciunii.

“Să daţi slavă lui Dumnezeu că v-a învrednicit să ajungeţi până aici!”

Îmi căutam stingherită cuvintele şi-n clipele acelea găseam doar frânturi de fraze de care nici măcar nu mai făceam efortul de a mă agăţa. Uitasem de reportofon, de aparatele foto, de toată artileria jurnalistică pe care o aveam asupra-mi (în nevrednicia mea, venisem cu gândul unui fabulos interviu) şi nu conteneam să trăiesc bucuria de a-i sorbi cuminţenia vorbei şi dulceaţa smereniei, pe care se sfia să o recunoască. Pustnicul mi-a spus: “Soră Mariana, să nu vă pară rău că nu vă spun ceea ce aţi fi vrut… şi să daţi slavă lui Dumnezeu că v-a învrednicit să ajungeţi până aici, să ne rugăm împreună!” Privind înspre el, mi-am ascuns cu greu o lacrimă, amintindu-mi o întâmplare din Pateric, în care Sfântul Arsenie a refuzat să primească o patriciană romană care venise la el şi n-a făcut-o pentru că nu-şi iubea semenii, pentru că tot el spune: “Ştie Dumnezeu cât de mult vă iubesc, dar nu pot să fiu şi cu oamenii şi cu Dumnezeu!”

Taina Rugăciunii se desluşeşte tot prin Taină

În faţa acestui rugător, stăpânit de o desăvârşită iubire faţă de aproapele şi a dragostei pe care o emană fiecare din vorbele sale, simt cum din candela Cerului picură o pace adâncă, învăluită într-o lumină necunoscută mie până acum, o lumină a bucuriei lăuntrice care nu se lasă umbrită de grijile şi necazurile acestei trecătoare lumi în care cu toţii trăim. Dumnezeu m-a învrednicit să fiu adesea în preajma marilor noştri duhovnici, a multor trăitori desăvârşiţi, dar întâlnirea cu pustnicul Valerian a fost cea mai dură şi în acelaşi timp desăvârşită în desluşirea multor semne de-ntrebare. Şi asta pentru că suişurile şi coborâşurile care l-au împovărat cu cele lumeşti i-au dat tăria şi profunzimea de a căuta şi de a găsi, în acelaşi timp, cele mai limpezi căi către iertare, către smerenie, către drumul spre mântuire. Întâlnirea cu acest monah din pustiul înzăpezit al munţilor mi-a dat convingerea că nu se cade să forţez urcuşul spre esenţa trăirii în pustie, că taina rugăciunii nu poate fi forţată prin raţiuni ale trăitorilor din lume. Şi-atunci cel mai înţelept lucru care îmi vine în minte este o rugăciune pe care ava Ghelasie, isihastul, chipul iubirii dumnezeieşti, ne-a lăsat-o: “Iartă-mă, Doamne, Părinte a toate! Îmbrăcat în Chipul Fiului Tău, vin şi eu, făptura Ta şi stau cu închinare în făptura Ta, într-o fericită oprire de taină, în care aş dori să stau o veşnicie. Fac Altarul de taină al Fiului Tău şi transfigurat, prefăcut şi eu în chipul de fiu de Creaţie, iată-mă primit în faţa Ta, unde nu poate sta nimeni decât în chipul Fiului Tău, peste care se odihneşte Duhul Preasfânt. Rugăciunea mea de făptură este Altar, Chip de Fiu şi ritual de a sta la hotarul iubirii de Fiu, că iubirea este Rugăciunea.”

“Am luat coarnele plugului dumnezeiesc şi sufletul meu a iertat tot”

Mă doare când aud confraţi de-ai mei vorbind despre călugărul Dragoş Pâslaru. Greşit. Acela a fost actorul Dragoş Pâslaru! Acest fabulos actor a lăsat în urmă roluri mari, despre care s-a vorbit şi se va vorbi întotdeauna şi odată cu ele a lăsat un nume de mirean, cu care a strălucit în teatru şi film. Luminile scenei s-au stins, Lumina lui Dumnezeu s-a aprins întru veşnicie. Fratele din faţa mea a lăsat în urmă toate marile roluri, toate aplauzele unei incontestabile glorii, pentru că a găsit calea spre monahism, calea care l-a dus la loc de rugăciune şi înălţare a spiritului. Acesta este de fapt marele lui rol: Pustnicul Valerian. Astăzi este fascinat de calea mântuirii, a rugăciunii din pustiu, de Taina Iubirii Dumnezeieşti şi se uită cu îngăduinţă la nişte bieţi oameni care îi tulbură liniştea. Întâlnirea cu pustnicul Valerian este cea mai elocventă lecţie de smerenie pe care am primit-o vreodată. Când a plecat din lume spre a-L găsi pe Dumnezeu, a avut un mod personal de a-şi lua rămas-bun de la toate cele lumeşti: “Am luat coarnele plugului dumnezeiesc şi sufletul meu a iertat tot”. În schimbul acestei desăvârşite iertări, Dumnezeu a rânduit ca monahul Valerian să-şi afle Calea, călăuzit de părintele Ghelasie, despre care ne spune: “Cel mai mare Dar duhovnicesc pe care ţi-l făcea ava Ghelasie era Iubirea. Iubirea pentru Dumnezeu-Sfânta Treime, pentru Maica Domnului şi pentru toţi Sfinţii Lui. Iubirea pentru aproapele tău pe care să-l percepi ca pe cel mai bun decât tine, iubirea pentru cei aflaţi în nevoinţe, Iubirea pentru întreaga creaţie a lui Dumnezeu.”

La plecare i-am spus: “Dumnezeu să vă-ntărească!”, şi mare mi-a fost bucuria când mi-a mărturisit că de asta are cea mai mare nevoie. Să mă ierţi, frate Valerian, pentru că am îndrăznit să-ţi tulbur liniştea şi să te rogi pentru mântuire şi pentru o lume mai bună!

————————————————————————————

Mulțumesc doamnei Mariana Borloveanu, Prof. Doctor, pentru amabilitate și grijă în ceea ce privește acest articol.