“Cândva ajunsesem pe patul de moarte. Păţisem o înfricoşătoare hemoragie gastrică datorită cortizonului pe care mi l-au dat la spital, când am făcut operaţia la ochiul pe care, în cele din urmă, l-am pierdut. Atunci locuiam într-o colibioară; încă nu zidisem mânăstirea. Din pricina istovirii, nu ştiam când e noapte şi când e zi. Am ajuns la moarte şi, totuşi, am trăit. Am slăbit mult. Mi s-a tăiat pofta de mâncare. Trei luni de zile am trăit cu trei linguri de lapte pe zi. Am fost salvat de o capră!
Trăiam cu gândul plecării. Am simţit o mare bucurie la gândul că-L voi întâlni pe Domnul. Aveam adânc înlăuntrul meu simţământul prezenţei lui Dumnezeu. Și Dumnezeu a voit atunci să mă întărească şi să mă mângâie cu ceva preabinecuvântat. De fiecare dată când simţeam că-mi iese sufletul, vedeam pe cer o stea care răspândea de jur-împrejur raze preadulci. Era strălucitoare şi foarte dulce. Era foarte frumoasă! Lumina ei avea multă dulceaţă. Era de un albastru deschis, ca diamantul, ca o piatră de mult preţ. De câte ori o vedeam, mă umplea de mângâiere şi de bucurie, căci înlăuntrul acelei stele simţeam că este toată Biserica, Dumnezeu Cel în Treime, Preasfânta Fecioară, îngerii, sfinţii. Aveam simţământul că acolo erau toţi ai mei, sufletele tuturor celor iubiţi ai mei, ale Bătrânilor mei. Credeam că, atunci când voi pleca din această viaţă, voi merge şi eu pe acea stea, nu pentru virtuţile mele, ci pentru iubirea lui Dumnezeu. Voiam să cred că Dumnezeu, Care mă iubeşte, îmi arată acea stea ca să-mi spună: “Te aştept!”
Nu voiam să mă gândesc la iad, la vămi. Nu-mi aminteam de păcatele mele, deşi aveam multe. Le-am lăsat în urmă. Îmi aminteam numai de iubirea lui Dumnezeu şi mă bucuram. Și mă rugam: “Pentru iubirea Ta, Dumnezeul meu, să fiu şi eu acolo. Însă, dacă pentru păcatele mele trebuie să merg în iad, atunci să mă aşeze iubirea Ta acolo unde voieşte. Ajunge să fiu împreună cu Tine.” Atâţia ani am trăit în pustie mângâierea lui Hristos. Ziceam întru sine: “Dacă merg sus în cer şi Dumnezeu îmi zice «Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? (Matei 22, 12) Ce cauţi aici?», o să-I spun: «Tot ce voieşti Tu, Domnul meu, tot ce voieşte iubirea Ta, unde vrea iubirea Ta să mă aşeze. Mă predau iubirii Tale. Dacă voieşti să mă aşezi în iad, aşază-mă, destul îmi este să nu pierd iubirea Ta!».”
“Nu mă frământă dacă şi cât trăiesc. Asta am lăsat-o în seama iubirii lui Dumnezeu. Se întâmplă de multe ori ca cineva să nu vrea să-şi aducă aminte de moarte. Este pentru că doreşte viaţa. Aceasta este, dintr-un punct de vedere, o dovadă a nemuririi sufletului. Însă, şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem (Rom. 14, 8). Moartea este puntea care ne va duce la Hristos. Îndată ce închidem ochii, îi vom deschide în veşnicie. Ne vom înfăţişa înaintea lui Hristos. În cealaltă viaţă vom trăi “mai întipărit” harul lui Dumnezeu.”
Ne vorbeşte Părintele Porfirie, Editura Egumeniţa, Cartea Ortodoxă, 2003, p.369-370
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu