"I-am înlăturat tot organul bolnav şi-am început să reconstruiesc altul, dintr-un cadru de colon. Adică, i-am luat un segment de colon din care i-am făcut un esofag nou-nouţ. Totul într-o singură operaţie. Aşa ceva nu s-a mai făcut niciodată. Şi n-o spun deloc cu mândrie, ci dimpotrivă, cu o mare smerenie, pentru că operaţia asta a fost opera lui Dumnezeu. Eu n-am fost decât instrumentul lui sau, cum s-ar zice, mijlocitorul", povestea cu pilduitoare modestie însuşi Pesamosca.
A operat întotdeauna cu Dumnezeu alături. Mai ales atunci când simţea că este depăşit de nenorocirea ce-şi făcea de cap în trupul firav al vreunui copil, se pitula, chiar ca un copil, lângă iconiţa din cabinetul lui modest. Nimeni nu va şti niciodată ce cuvinte rostea Profesorul. Dar cu certitudine ele ajungeau la destinaţie şi se întorceau la robul lui Dumnezeu, chirurgul Pesamosca, sub formă de inspiraţie divină.
Cei mai apropiaţi i-au fost micuţii pacienţi aflaţi în situaţii disperate. Mărturisirea Profesorului e minunată: "Am iubit mult copiii, toată viaţa m-a urmărit zâmbetul lor de dinaintea unei operaţii. Zâmbeau într-un fel pe care mi-e greu să-l descriu. Cam toţi aveau aceeaşi reacţie. Zâmbeau cu lacrimi în ochi. Spaimă, durere, resemnare, speranţă. Şi milă, cu zâmbetul ăla îmi cereau toată mila din lume. Cum să nu te tulbure imaginea asta? Şi, totuşi, n-aveam voie să greşesc, eram obligat să ignor orice emoţie".
Pe rezidenţii care au avut şansa să-l întâlnească pe tata Pesi, cum îl numeau ei, i-a îmbolnăvit de meserie. Tata Pesi îşi iubea rezidenţii. Şi mulţi dintre ei nu l-au uitat.
"Eram foarte mândri la început când ne primea cu el în sala de operaţie. Măcar să ţin un depărtător în mână, dar să ştiu că am intrat în operaţie cu tata Pesi. Când am reuşit să intru mâna a doua cu el la prima operaţie nu-mi reveneam din fericire. Tata Pesi ştia să se comporte cu noi, încât îl iubeam cu toţii, îl iubeam fără limite. Eram 14 rezidenţi la număr în echipa din care făceam şi eu parte", povesteşte doctorul Virgil Livadariu, azi medic specialist în chirurgie pediatrică la Botoşani. În spectacolul trecerii lui prin viaţă, Profesorul a cunoscut tristeţea cea mai grea, cea a tatălui care-şi pierde pe rând fiii, pe când erau bărbaţi în putere. A cunoscut dezamăgirea provocată de bârfele şi uneltirile unor colegi, unor ministeriabili. Nu a dat doi bani pe medalii, diplome sau alte distincţii, pe case, maşini... E de poveste cum părinţii alergau după Profesor spre a-i dărui ceva în chip de recunoştinţă. Şi dacă a primit ceva a împărţi cu alţii.
La Budimex a fost viaţa lui. Şi tot acolo a făcut şi marea trecere, exact aşa cum a dorit. A mai avut o dorinţă: să fie îngropat chiar în curtea spitalului, lângă Capela Cuviosul Stelian şi Sfântul Nicolae Brâncoveanu, ridicată la ideea lui. Este dorinţa unui OM care, aşa cum spunea la un moment dat: "Nu am nici un regret, dacă aş mai trăi o dată, tot asta aş face şi tot la fel, iar cea mai mare realizare a mea e că am respectat bolnavul şi la debutul meseriei ca şi astăzi…".
A aţipit câteva minute între operaţii şi a făcut esofagul unui bebeluş
Voiam să fac o filmare cu marele Pesamosca, cu uimitoarele sale operaţii. Abia ieşise din sala de chirurgie şi pleoapele îi erau grele, drept pentru care voia să fure o firimitură de somn până la intervenţia următoare. Şi-a aşezat capul pe o carte groasă de pe micuţul birou în camera ca o chilie a spitalului unde locuia de zeci de ani, la câţiva metri de sala de operaţie. "Îţi dau să urmăreşti caseta operaţiei făcute acum o lună, cât mă odihnesc o picătură". Am avut noroc, fiindcă nu mi-a văzut lacrimile ce-mi şiroiau pe faţă, impresionat de uluitoarea reparare a sfincterului unei fetiţe lovite năprasnic.
Fata de 7 ani se născuse fără sfincterele anal şi uretral, adică nu avea acel muşchi în stare a controla făcutul de treabă-mare şi de pipi. Biata fetiţă se scăpa pe ea şi nu putea merge la şcoală. Ce artificiu genial credeţi că a făcut profesorul Pesamosca? A luat un fascicul de muşchi din pulpa fetiţei şi, "fiind muşchiul care lucrează tot timpul, am făcut din mănunchiul de muşchi două noduri, unul la popou, unul la păsărică, pentru a funcţiona în locul sfincterului lipsă". Fetiţa a putut să se ducă la closet ca un om normal, s-a înscris la şcoală, iar peste ani l-a invitat pe binefăcătorul său, pe profesorul Psamosca, la botezul copilului pe care-l făcuse dintr-o căsnicie fericită. Muntele de bărbat, impozant şi prin statură, nu numai prin arta chirurgiei, s-a ridicat anevoie din scaun şi a luat drumul sălii de chirurgie, unde trebuia să construiască un esofag din intestinul unui bebeluş născut de doar cinci zile. Noul esofag, o veritabilă operă de artă a profesorului Pesamosca, avea diametrul unei mine de pix.
Florin Condurăţeanu
sursa:http://www.jurnalul.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu