Ieri seară, plecând spre universitate, m-ai întrebat: “Tată, ce pot să fac cu aceste indispoziţii?” Mi-ai explicat că nici Petre “n-a fost în toane bune”, şi am înţeles că asta te chinuia.
Să vedem această temă de aproape, pornind de la un eveniment pe care nu trebuie să-l uităm niciodată: indispoziţiile constituie parte a personalităţii fiecărui om normal. Din experienţa mea ştiu că la acest capitol nu există excepţii, nici la bărbaţi, nici la femei şi nici chiar la copii. Singurele deosebiri se datorează profunzimii, locului, timpului sau cauzelor care determină indispoziţiile. “Când zboară, când se târăşte” – este destinul fiecărui suflet. Până şi sfinţii aveau căderi bruşte ale dispoziţiei lor sufleteşti.
Dacă ne gândim bine, într-adevăr, însăşi evoluţia vieţii nu este, oare, un continuu urcuş şi coborâş? Ca în muzică – ritmuri lente şi refrene vesele. Natura se reciclează. Istoria are epocile sale luminoase şi întunecate. Se pare că toate urmează un drum al schimbărilor, iar soţii nu fac excepţie de la această regulă.
În loc să te văicăreşti, străduieşte-te mai bine să vezi binecuvântarea pe care o aduc aceste experienţe ale alternării.
Indispoziţiile celor dragi ne ajută adesea să desluşim mai bine virtuţile lor; imediat ce-şi revin, suntem în măsură să preţuim mai mult partea bună a soţilor noştri, tocmai pentru că ni se dă prilejul să cunoaştem mai bine şi partea lor rea.
Mă vei întreba, desigur, dacă aceste indispoziţii nu duc şi la stări bolnăvicioase. Sigur că duc. Şi o măsură de control este intervalul de timp de care are nevoie cineva ca să-şi revină. Indispoziţia care cedează repede locul ei cerului deschis denotă sănătate sufletească. Un indiciu rău este -am putea să-l numim “traseu Stukas” – căderea bruscă de la mare înălţime la mare adâncime, precum şi invers. Când vezi că o astfel de situaţie se repetă într-un ritm neliniştitor, faci bine dacă ceri ajutor unui specialist.
Să vedem, acum, un alt aspect important: este nevoie să faci tot ce-i posibil ca, atunci când el va cădea în prăpastia deznădejdii, să nu-l urmezi şi tu. Teoretic este uşor, însă, în realitate, să ştii că vei avea probabil nevoie de mult timp ca să reuşeşti. Este foarte normal ca atunci când el va fi melancolic să fii şi tu. Exact pentru că-l iubeşti şi vrei să împărţi cu el totul, la început ţi se va părea că cel mai bun mod de a-l ajuta este să-l urmezi în tristeţea lui. Totuşi, “simpatie”, în sensul bun, nu înseamnă “împreună cădere”.
Modul cel mai eficient de a contribui la restabilirea dispoziţiei lui este să-ţi păstrezi inima plină de sentimente bune. Aceasta poate ca la început să-l facă să-şi iasă din minţi, deoarece cei mai mulţi dintre noi nu învingem uşor acel mic demon din subconştient – mă refer la neputinţa de a suporta fericirea celor din jurul nostru atunci când noi ne simţim îngrozitor. Însă mânia lui de început va trece repede, dacă tu îţi păstrezi sângele rece. Când criza va trece, va fi mulţumit că unul din voi doi nu a încetat să rămână cu picioarele pe pământ. Cu timpul, veţi găsi un mod comun ca şi el să rămână stabil atunci când tu te vei zdruncina.
Unul din motivele care te poate conduce şi pe tine la tristeţe, atunci când el e mâhnit, este situaţia în care pui pe seama ta indispoziţia lui. Dacă într-adevăr tu eşti cea care e de vină, n-ai decât să accepţi fără ocolişuri. Dar terorizarea cu autocritici îndoielnice nu aduce nici un rezultat bun, în special când indispoziţia este a lui şi tu n-ai fost cu nimic vinovată. Este semn de maturitate să poţi spune cu simplitate: “Să nu uit că aceasta este treaba lui şi că refuz să mă osândesc pe mine însămi. Treaba mea este să mă păstrez pregătită şi cu sânge rece. Voi fi gata să-i ofer cea mai autentică dragoste pe care o nutresc pentru el, numaidecât ce-mi va oferi prilejul.”
Am observat că unele femei capabile fac următorul lucru inteligent: se pregătesc dinainte pentru a putea întâmpina indispoziţiile soţilor lor.
Şi tu poţi să-i înveţi punctele slabe şi să ridici din timp paratrăznete care să adune tunetele. O prietenă a noastră – de altfel, o soţie model – spune că atunci când simte că indispoziţiile îi dau târcoale soţului ei, îi cere să-i pregătească frigărui pe balcon – aceasta fiind o pasiune a lui. Mărturia nemincinoasă a experienţei ei este că o masă sănătoasă, cu toate delicatesurile auxiliare pe care ea le pregăteşte, face totdeauna minuni.
Poate că voi, într-o situaţie asemănătoare, ar trebui să mergeţi la teatru; poate o plimbare sub clar de lună să constituie antidotul pentru voi. Şi, dacă partenerul tău preferă să se închidă în casă, nu ai decât să pregăteşti atmosfera cea mai potrivită în care să-i poată trece tristeţea în voie. Câţiva dintre bărbaţii pe care îi cunosc ar da orice ca să-şi asigure o astfel de protecţie în faţa “răutăţii lumii”, chiar în casa lor.
Dacă progresaţi în acest fel şi preîntâmpinaţi tot ceea ce vine din afară, este posibil să descoperiţi în acelaşi timp un sistem eficient de avertizare reciprocă. O bună prietenă a noastră, Sofia, spune că împreună cu soţul ei, Andrei, au făcut următorul acord, demn de o capodoperă: de fiecare dată când el are de depăşit o zi grea la serviciu sau se întâmplă să-şi piardă cheful lui obişnuit, sau când valoarea acţiunilor scade sau pierde vreun client de care era sigur, atunci îşi pune o floare la reverul hainei înainte de a se întoarce acasă. Aceasta constituie un avertisment: în ziua aceea, se ştie, nici o vorbă despre impozitele ce trebuie plătite sau despre ochiul de aragaz care s-a stricat şi care face să sară siguranţa, sau despre orice altceva care ar solicita în plus nervii soţului, şi aşa prea tensionaţi.
Mai poţi să faci şi altceva: este vorba despre cel mai bun medicament, pe care eu şi mama ta îl găsim deosebit de eficient. Se numeşte discuţie.
Sună însă telefonul. Am o vizită. Un cuplu mă roagă să-i primesc numaidecât. Există atâtea şi atâtea cupluri care trăiesc fără să schimbe măcar un cuvânt despre cele mai importante probleme din viaţa lor!
Deci, vom vorbi despre “discuţie” în următoarea noastră scrisoare.
Îţi doresc ceruri fără nori, Tata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu