O problemă fetiş pentru România post decembristă – ca şi pentru România din perioada sovietică – este aceea a „unirii”, cu diverse variante. Am tot auzit – într-o ultimă rundă de „unităţi” şi „uniri” – din 90 şi până astăzi că: „trebuie să fim uniţi, toţi românii, pentru a putea… şamd”, „interesele de grup trebuie să dispară, iar noi, românii trebuie să fim una”, fiindcă „interesul ţării este cel mai important” şi că „a venit vremea ca interesele personale sau de grup să dispară, în faţa intereselor naţionale”; aşa că cel mai important este „să ne unim”. Şi astfel s-a înfiinţat CPUN-ul, adică Consiliul Politic de Uniune Naţională, care punea la aceiaşi masă criminali de drept comun ca Dan Iosif, cu criminali de drept politic ca Saul Brukner – cunoscut între prieteni şi cu numele de scenă Silviu Brucan – escroci mari şi mici – la vremea aceea, apoi au devenit cu toţii foarte mari, prin talentul lor congenital -, persoane străine de neamul nostru dar revendicând anumite drepturi politice, anumite moşteniri politice istorice, de deosebit de tristă amintire – despre care românii nici acum nu prea ştiu, atunci însă chiar nu înţelegeau decât că „e de bine”, deşi era de chiar „foarte rău” – şi … foşti deţinuţi politici – care, la rândul lor şi într-un mod bizar, nu au înţeles că a sta la aceiaşi masă cu cei pe care i-am enumerat mai sus nu putea intra în nici un vis, oricât de coşmar ar fi fost el, şi că prin această „uniune naţională”, condusă desigur de cel mai mare „salvator”, Ion Iliescu, nu fac decât un rău major întregii Ţări.
Dar, trebuia „să ne unim!”. Cu alte cuvinte s-a creat ad-hoc o monstruozitate eterogenă, utilă pentru legitimarea celor care au dat lovitura de stat din decembrie 89, şi pentru ca aceştia să mai tragă de timpul nou democratic, în aşteptarea recunoaşterii internaţionale şi a omologării crimei sub numele de „revoluţie”. Şi au reuşit: fiindcă comunitatea internaţională este aceiaşi pe care o cunoaştem în istoria modernă din experienţele triste ale României; şi, ca urmare, genocidul din decembrie a fost numit la unison – vine tot de la „unire” – „revoluţie”; după care au apărut puzderie şi revoluţionarii, tocmai pentru a legitima această „revoluţie” – revoluţionari care mai continuă să apară şi în zilele noastre, chiar dacă atunci trăiau acea frumoasă şi inocentă vârstă a fragedei copilării. Aşadar, iată cum, cu mare efort, s-a făcut dovada unei prime „uniri” după decembrie – „unire” care fusese precedată de „unirea” complotiştilor. Dar, lucrurile nu au curs aşa cum şi-au dorit uniriştii frontisto salvatori. Şi, de ce? Ei bine, „fiindcă, aşa suntem noi românii nu ne putem uni”, şi „nu putem lăsa la o parte orgoliile personale şi să ne unim” – după cum spuneam mai sus, cu multe şi nebănuite variante.
Dar boala aceasta a „unirii” nu importă cu cine, nu importă în ce condiţii, nu importă în ce scop, dar „unire să fie” – această boală a rămas. Şi are nenumărate false argumente pentru a se travesti într-o stare de normalitate: sunt şi ei „aproapele nostru”, „trebuie să fim smeriţi” şi „să nu judecăm pe fratele nostru” şcl – când în adevăr nu este vorba despre fratele ci despre nefratele nostru, cu care nu trebuie în nici un chip să ne unim. De fapt, înşelarea şi-a continuat evoluţia, contaminând minţi care, în mod normal, ar fi trebuit să fie imune la astfel de pandemii ideologico metodiste.
Varianta asupra căreia ne vom opri, şi care ne priveşte în mod precumpănitor, este următoarea: „dacă nu lăsăm mândria la o parte şi nu ne unim, ei ne vor învinge!”, plus bonus: „din cauza dezbinării am avut noi, românii, de suferit în toată istoria noastră” – trebuie observat că şi aici sunt diferite variante şi cu „ei” şi cu „noi”. E neapărat să mai facem o precizare, înainte să trecem mai departe: această boală a unirii împotriva firii nu a contaminat doar pe cei care au propagat-o şi pe cei care aveau neapărată nevoie de ea, ci pe toţi cei implicaţi mai mult sau mai puţin în luptele politice şi nu numai – am spune că e vorba de întreaga societate românească. De la stânga – la, pe cât de posibila şi necesara, pe atât de eşuata dreaptă, pe care de altfel, chiar din pricina acestei boli nu am mai văzut-o, fiindcă nu a mai existat nici de această dată. Dar să nu anticipăm.
În realitate, românii au avut de suferit în istorie exact din pricina lipsei de discernământ şi a „unirilor” defectuoase. În politica externă „ne-am unit” cu cine nu trebuia – mai corect ar fi să spunem că „am fost uniţi” sau „alipiţi” – formulă specifică, în perioada modernă, de colaborare cu diferite uniuni sovietice sau europene şi cine ştie cum se vor mai numi în viitor. În viaţa internă, unirea a însemnat – şi mai înseamnă încă – o asociere complice şi aberantă de interese, pe termen lung – fără nici cea mai mică legătură cu fiinţa organică a poporului român; iar pe termen scurt, această asociere se face în baza unor interese personale, particulare care, aţi ghicit!, sunt materiale. În ambele cazuri aceste interese au fost numite ilicit: „interese politice naţionale”.
Simpla idee a „unirii” a făcut şi continuă să facă carieră la români; pare că lucrurile cele mai importante „s-au fost uitate” – dac-or fi fost vreodată ştiute – şi că nu am putut învăţa nimic din propriile noastre suferinţe, care par astăzi că nici nu au fost ale noastre, când de fapt, noi nu mai suntem cei care trebuie să răspundă „noi” în dreptul românilor. Ce poate fi mai otrăvit decât minciuna cu iz de adevăr?
Problema unirii trebuie văzută cu mare atenţie şi înţeleasă corect. În primul rând, pentru a te uni cu cineva, trebuie să ştii foarte bine cine este acel cineva, de unde provine, ce a făcut până acum în istorie. Mai precis să cunoşti cu cine te însoţeşti, fiindcă la un moment dat, în timpul luptei, vei constata că acel cineva nu poate, nu vrea sau nici nu şi-a propus să ajungă unde urmăreşti tu să ajungi. În acest caz se cheamă, în cel mai fericit caz, că eşti în faţa unei dezamăgiri şi desigur a unei inevitabile înfrângeri.
Apoi, dacă te gândeşti să te uneşti cu cineva, trebuie să răspunzi la întrebarea „ca să ce?” – sau, mai explicit: „în ce scop ne unim?”. Şi, de aici, porneşte o altă poveste, care are la bază compararea şi înţelegerea scopurilor – al tău cu al celui cu care te gândeşti să te uneşti. Ceea ce contează, în mod esenţial, este scopul final, capătul a ceea ce ţi-ai propus tu să faci, faţă în faţă cu capătul celuilalt. Dacă acestea două nu se identifică, atunci în nici un caz nu trebuie „să te uneşti”. Nu contează scopurile imediate sau apropiate; fiindcă această unire sau asociere care înseamnă alipire pentru o perioadă scurtă de timp, pentru o parte scurtă de drum, are viciul de a te debusola şi pe tine şi pe celălalt la sfârşitul asocierii – şi poate chiar să te deturneze din drumul tău. După care urmează, din nou, dezamăgirea – adică nimic altceva decât consecinţa autoamăgirii – şi, la colţ, deja începe să pândească deznădejdea cea ucigătoare de suflete. Expresia plenară şi elocventă a sensului în care se foloseşte această „unire” este „unirea cu catolicii” – cu varianta „biserica unită”, „uniaţie” şcl. Ce poate fi mai păgubitor de suflete decât această „unire”? Au fost ucise milioane de suflete şi nici astăzi nu s-au oprit efectele devastatoare ale aceste „uniri”. Aceasta a fost o „unire”? Da. Fără îndoială, dar o unire cu diavolul; despre acest lucru, despre această posibilitate de „unire” – cu „celălalt”, adică cu „nefratele” -, despre această de-a dreptul „înfrăţire”, s-ar părea că nimeni nu mai ştie, sau poate nimeni nu mai crede că ar putea exista, deşi ne întâlnim cu ea la fiecare pas.
Nu în ultimul rând, trebuie cântărit caracterul scopului final. În România contemporană – cum am spune: aici şi acum, de cam multă vreme – tot ce se petrece în plan politic şi cultural are caracter de reacţie negativă sau/şi mimetică. Cu alte cuvinte, noi practicăm de o bună perioadă de timp, asocierea (sau unirea) împotriva a ceva sau a cuiva, după modele străine sau, într-un mod creativ, din inspiraţie autohtonă. Ne-am asociat împotriva lui Ceauşescu, apoi împotriva lui Iliescu, apoi împotriva…; acum suntem împotriva lui Băsescu. Fără să înţelegem nimic din ceea ce am făcut până acum – adică fără să învăţăm nimic din această lecţie care ne costă atât de scump, de atâta timp. Aceasta este cea mai mare eroare cu putinţă, care nici nu ne stă nouă, românilor în fire, dar pe care ne-am apropriat-o. Asocierea împotrivă ca apărare este un alt caz, despre care nu discutăm în rândurile de faţă. Despre această asociere spunem doar că este deosebit de delicată, fiindcă, spre deosebire de adversarul pe care îl ai în faţă – despre care nu trebuie să ştii decât că îţi este într-adevăr adversar şi faţă de care nu trebuie în nici un chip să-ţi laşi garda jos – aliatul sau cel de lângă tine sau cel cu care te-ai unit are acces mult mai uşor la vulnerabilităţile tale – te poate lovi decisiv oricând dacă nu ai cântărit bine „unirea”. Dar, noi ne referim la unirea împotriva a ceva, ca asociere cu caracter negativ ofensiv. Or, aceasta este cea mai sterilă şi risipitoare de energie modalitate de asociere şi totodată cel mai păgubos fel de a vedea lucrurile.
Trebuie spus că, pentru noi este caracteristic împreunălucrarea întru ceva. Pentru cei care Îl mărturisesc pe Hristos în dreapta credinţă, lucrarea trebuie neapărat să fie întru şi împreună. Aceasta nu este nici unire, nici asociere şi are un caracter fundamental ziditor. Scopul final, aici, este foarte clar definit şi se numeşte mântuire. Şi – încă o dată – este un scop care nu dărâmă, ci construieşte. Iată de unde se vede că ortodoxia noastră are probleme chiar prin noi înşine şi prin faptul că nu înţelegem aceste lucruri: astăzi am devenit un amalgam de dărâmători, care – pentru ca să nu mai se înţeleagă chiar nimic din nimic – avem ca problemă principală lipsa „de unitate” împotriva. Sau, în cel mai bun caz suntem o adunătură eterogenă, care nu are nici un principiu real – sau nu are scopul final în comun, care este Acela. Sigur că avem aceiaşi problemă şi în acest caz: lipsa de „unire”, cu varianta „unitate”- după cum am spus-o deja: nu contează întru ce şi, ca urmare, nici cu cine.
Şi mai este încă ceva. La Taina Sfântului Botez se tranşează această problemă a unirii, atunci când Părintele întreabă de trei ori: „Te uneşti cu Hristos?”, iar pruncul, care vorbeşte prin gura naşilor lui, răspunde, la rândul său, tot de atâtea ori: „Mă unesc cu Hristos!”. Odată cu această unire ne-am câştigat libertatea de a face împreunălucrarea cu alţi oameni liberi şi doar întru Hristos.
Deşi este relativ bine ascunsă, aberaţia devine vizibilă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu