Părintele nostru Avraam (1), milostivnicul, pentru a fi
îndrăznit să stea la tocmeală cu Dumnezeu şi să nu se fi ruşinat să tot stăruie
– scena relatată la capitolul 18 al cărţii Facerii (versetele 23-33) e poate
cea mai emoţionarită din întreg Vechiul Testa-ment.
Când Dumnezeu i-a vorbit lui Moise erau tunete şi fulgere şi nor
des şi sunet de trâmbiţe foarte puternic. Iar când i-a vorbit lui Ilie fost-a
adiere de vânt lin.
Cu
Avraam însă pare a se tăifasui.
S-ar zice că-s doi cumetri, cu paharele pe masa din faţa lor, la
umbra nucului din fundul grădinii şi că le este voia a nu pripi încheierea
târguielii.
„Poate că în cetatea aceea să fie cincizeci de drepţi… poate să
fie numai patruzeci şi cinci… poate să fie numai patruzeci… poate numai zece…”.
E în acest descrescendo (numeric – de fapt un admirabil şi uimitor de îndrăzneţ
crescendo de milă şi de iubire de semeni şi îngăduinţă pentru păcătoşenia
omului) atîta curaj, atîta neosteneală şi tenacitate şi putere stăruitoare încât
cititorul textului nu poate să nu resimtă mândria de a fi şi el om,
umplându-i-se totodată ochii de lacrimile sfintei bucurii. Şi nu-i deloc exclus
să-i sune în minte cuvintele rostite în zilele noastre de Raymond Aron: „în
prezenţa măreţiei mă înfior cu respect”.
Învoiala se încheie în dreptul digitului zece. Dar la ce bun?
Cei din Sodoma şi Gomora nu ştiu de ea, după cum nici flegmaticilor trecători
de pe dealul Căpăţânii nu le dă prin gând că Răstignitul acela pentru ei se
chinuieşte.
(sursa: N. Steinhardt - Dăruind vei dobândi)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu