Minunile creației - Cele nevăzute prin cele văzute

«Animalele ce pot fi mâncate de altele mai uşor, nasc mai mulţi pui. Din această categorie fac parte iepurii... Astfel, această specie nu este în pericol de dispariţie, deşi este ameninţată permanent de anima­lele carnivore.

Dimpotrivă, animalele carnivore nasc puţini pui... Astfel, nu există nimic neplanificat în existenţa fiinţelor şi nici una dintre ele nu este lipsită de grija ce-i este trebuincioasă.

Dacă iarăşi vei privi cu băgare de seamă mădu­larele animalelor, vei constata că Ziditorul nici nu a plăsmuit vreun mădular prisoselnic, nici nu a uitat a crea vreunul din cele indispensabile.

Animalelor carnivore le-a dat dinţi ascuţiţi, fi­indcă aceştia le erau de trebuinţă pentru hrana cu care se nutresc...

Gâtul cămilei este lung, pentru ca, ridicându-se pe picioarele sale lungi, gâtul să le fie pe potrivă, astfel încât animalul să poată ajunge la iarba cu care se hrăneşte.

Gâtul ursului însă este scurt, îndesat între umeri, ca de altminteri şi gâtul leului, a! tigrului şi al altor animale de acelaşi fel, fiindcă nu se hrănesc cu iarbă şi nici nu trebuie să sape după hrană, de vreme ce animalele carnivore se mulţumesc cu prinderea ani­malelor.

De ce are nevoie elefantul de trompă? Are ne­voie fiindcă acest animal care este mare, cel mai ma­re dintre toate animalele ce trăiesc pe uscat... dacă ar fi avut gâtul la fel de lung ca picioarele, s-ar fi putut folosi cu greu de el şi, din pricina marii sale greutăţi, ar fi atârnat mereu în jos. Vedem însă că gâtul se uneş­te cu coloana prin câteva vertebre, în timp ce trompa, care îndeplineşte oarecum rolul gâtului, aduce hrana la gură şi soarbe apa. De asemenea, picioarele sale nu au articulaţii, ci sunt dintr-o singură bucată, întocmai ca nişte coloane, spre a putea purta povara trupului, pentru că, dacă picioarele ar fi fost slabe şi flexibile, la ridicare şi la coborâre, articulaţiile i s-ar fi dislocat, neputând suporta o atât de mare greutate...

Astfel se adevereşte cuvântul care spune că nu poţi găsi nimic de prisos şi nimic deficitar printre cele create».

Aceste cuvinte aparţin Sfântului Vasile cel Mare care, pe când era Arhiepiscop al Cezareii, probabil în jurul anului 370 d. Hr., în perioada Postului Mare, a rostit celebrele nouă cuvinte «La Hexaemeron». Frag­mentul anterior este din ultimul cuvânt, al nouălea.

Scopul acestor omilii era acela de a prezenta în­ţelepciunea lui Dumnezeu prin intermediul celor cre­ate, precum şi dragostea şi pronia Sa faţă de cele zi­dite. Vorbitorul încerca să îi convingă pe creştini să observe cu atenţie creaţia şi, prin intermediul ei, să vadă înţelepciunea, frumuseţea şi slava Creatorului.

Acelaşi este şi scopul acestei cărţi, în Epistola sa către Romani, Sfântul Apostol Pavel, prezintă înţelesuri teologice adânci. Tot acolo citim următoarele: «Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veş­nica Lui putere şi dumnezeire».

Cu alte cuvinte spune că: «Puterea lui Dumnezeu şi diferitele Sale trăsături dumnezeieşti nu le poate vedea nimeni, însă de când a fost zidită lumea, situaţia s-a schimbat. Prin interme­diul creaţiei vizibile se poate vedea şi simţi măreţia nevăzută a Creatorului». Verbul «se vede» indică fap­tul că putem vedea foarte bine, foarte limpede măreţia dumnezeiască şi «puterea veşnică». Deşi cele zidite sunt toate supuse stricăciunii, fiind trecătoare, asupră-le strălucesc veşnica putere şi măreţia Ziditorului.

Aceasta înseamnă că omul poate teologhisi fără a ameţi studiind lucrări teologice profunde. Este în­deajuns să observe iarba, florile, păsările, peştii, ani­malele, oamenii, pădurile şi cerurile cu ochi firesc şi curat. Această metodă teologică nu este scumpă deloc. O floare umilă, o mică insectă, o plajă liniştită... sunt deopotrivă cu nişte texte teologice profunde.

Toate cele văzute - conform spusei Apostolului - îi vor grăi omului despre cele nevăzute. Care lucruri nevăzute? Cele nevăzute ale lui Dumnezeu: tăria lui Dumnezeu, pronia Sa, afecţiunea Sa părintească şi dragostea Sa.

Totodată, credinciosul scriitor spune undeva că, într-o tainică îmbrăţişare cu natura, a văzut «o altă genune în genunea sa şi o altă negrăită frumuseţe, îndărătul acestei frumuseţi sensibile, zidite şi trecătoare». Aşa stau lucrurile, înţelepciunea risipită peste făpturi ne arată înţelepciunea cea necuprinsă. Frumu­seţile naturii ne îndrumă cugetul spre Frumuseţea Su­premă. Măreţia ce se vede ne arată o Măreţie nevăzu­tă - «mă voi înveşmânta cu slava şi măreţia». «Căci din mărimea şi frumuseţea făpturilor poţi să cunoşti bine, socotindu-te, pe Cel Care le-a zidit».

Cât de nimerit a exprimat aceste idei un înţelept! «Şi dacă nu întindeai asupra capetelor noastre, o, Bunătate Desăvârşită, lumile sorilor Tăi şi ale galaxiilor Tale, dacă nu grăiai de pe muntele Sinai, în mijlocul tunetelor şi al fulgerelor, dacă nu îmi dezvăluiai Sfânta Ta Evanghelie... ar fi fost îndeajuns o floare, ca să mă convingă cu totul de măreţia Ta necuprinsă şi neînţeleasă».

Sunt clipe când minunile creaţiei se cutremură puternic, mişcând şi lumea noastră lăuntrică, având puterea să ne înaripeze cugetul şi să ne transforme în duhuri liturghisitoare, în «cântători ai slavei lui Dum­nezeu», să ne facă să izbucnim în strigăte şi doxologii dumnezeieşti, ca acelea ale neîntrecutului psalmist al lui Israel:

«Lăudaţi-L pe Domnul...

Munţii şi toate dealurile, pomii cei roditori şi toţi cedrii;

Fiarele şi toate animalele, târâtoarele şi păsările cele zburătoare:

Lauda Lui pe pământ şi în cer»

 (sursa: Arhimandrit Daniil Gouvalis - Minunile creației)