Astfel de diagnostic
este departe de certitudine şi de
multe ori copilul depistat cu handicap poate fi în realitate
sănătos.(''O viziune asupra vieţii'' de L.Ciochină şi C. Iftime)
Vă prezentăm două exemple în care copiii,
deşi handicapaţi, nu au fost avortaţi:
v La concursul ''Mama şi bebeluşul anului'' care s-a ţinut la Londra,
juriul a desemnat ca fiind câştigătoare pe Jane Tippet şi fiica acesteia,
Sophie. Cu toate că Jane ştia că fetiţa ei se va naşte cu anomalia numită
''hidrocefalie (exces de lichid în cutia craniană) a adus pe lume acest copil
cu mare dragoste.Imediat după naştere, Sophie a fost luată în îngrijirea
medicilor şi tratată astfel încât, ea a devenit un copil aproape normal.
v În 1988 Marele premiu pentru Literatură al Marii Britanii a fost
decernat lui Christopher Nolan (22 ani) pentru cea mai bună lucrare a anului
precedent. În această carte autorul descrie primii ani ai copilăriei sale. De
la naştere el suferă de paralizia membrelor, iar pentru a putea scrie cartea,
s-a folosit de un condei montat în frunte. Deoarece Nolan este aproape
surdo-mut, cuvântul de mulţumire pentru premiul acordat a fost citit de mama
sa. În această cuvântare Nolan se pronunţă împotriva fiecărui avort, căci
fiecare copil are dreptul la viaţă. (''Cuvânt despre avort'' de pr. Ioan).
Date fiind aceste informaţii ne putem
pune întrebările urmatoare:
Dacă într-adevăr copilul este handicapat,
oare, îl ajutăm omorându-l?
Oare, dacă unui copil de o anumită vârstă
i se întâmplă un accident şi devine handicapat îi facem la fel?
...Credem că părinţii îl vor iubi şi îl vor
ocroti şi mai mult! Şi mai credem că, tot aşa, un copil nenăscut, diagnosticat
cu boală sau handicap, are nevoie de dragostea şi ocrotirea părinţilor mai mult
chiar decât un copil normal.
În cadrul unei conferinţe în care se
dezbătea problematica avortului a venit de la o persoana din sală întrebarea:
''Nu este mai bine să avorteze mama decât să nască un monstru?'' şi răspunsul
medicului care susţinea conferinţa a fost unul deosebit: ''Nu există vreun
copil care să fie monstru. Ci copilul este copil. În general copiii cu handicap
au o afectivitate deosebită...au o dragoste si o inocenţă mai mare chiar decât
la copii normali. Monştrii sunt cei ce vor să îl ucidă....Ca să nu mai vorbim
de câte ori s-au înşelat medicii când au spus mamelor însărcinate că vor avea
probleme copiii pe care îi vor naşte!...''
FEDERATIA-ORTODOXĂ
”PRO-VITA”
Filiala Fălticeni
Tel: 0742393258
ASOCIAŢIA
CREŞTIN-ORTODOXĂ PRO-VITA
pentru născuţi şi nenăscuţi
Fecundarea
in vitro si diagnosticul prenatal
-adevăruri nespuse-
Este cea mai cunoscută metodă folosită în
cazul infertilităţii din diverse cauze. Această metodă presupune fecundarea
ovulului în afara orga-nismului. Astfel, prin laparoscopie, se prelevează
ovulul de la femeie. Sperma se obţine direct de la bărbat, fie, în multe cazuri, de la băncile de spermă, unde
materialul seminal este congelat. Pe un teren de cultură se provoacă fecundarea
ovulului de către spermatozoizi. Zigotul uman va fi păstrat la germinat şi după
36-56 de ore poate fi transferat în uter cu şanse de supravieţuire.
Aplicarea acestor tehnici de fertilizare
in vitro ridică o întreagă gamă de probleme, de la cele care ţin de ştiinţa
biologică aplicată, până la cele de natură etică, sociologică sau de drept. Începând
cu prelevarea ovulului matur şi până la naştere, o mare parte din embrionii
creaţi în acest scop mor în diferite stadii ale evoluţiei lor. În perioada
1998-1999, în Marea Britanie, peste 70.000 de embrioni umani au murit
pe parcursul aplicării metodei de fertilizare in vitro (pe această cale s-au
născut 8.300 de copii în aceeaşi perioadă).
În marea majoritate a cazurilor sunt
creaţi mai mulţi embrioni în eprubetă, căci, ţinând cont de procentul redus de
reuşită, nu se poate cunoaşte de la început numărul necesar. Mai mulţi embrioni
sunt transferaţi în uterul mamei, în speranţa că cel puţin unul dintre ei se va
implanta cu succes. Necesitatea transferului de embrioni multipli duce la
apariţia sarcinilor multiple. Sarcinile multiple realizate prin această metodă
artificială, implică şi reducţia embrionară. Asta înseamnă că mulţi embrioni
sunt eliminaţi, ca să se îmbunătăţească şansele de supravieţuire ale unuia sau
doi embrioni. Actul de eliminare din
organism, în mod programat, a unor embrioni reprezintă un avort, un omor. Mulţi dintre embrionii ce nu sunt transferaţi în
uterul mamei constituie rezerva unui viitor tratament sau a unor experimente.
Se cunosc cazuri când embrionii, aflaţi în surplus, sunt utilizaţi pentru
obţinerea de produse cosmetice. În Marea Britanie, în perioada 1991-1998, din
cei 750.000 de embrioni, câţi au fost creaţi prin fertilizare artificială,
237.000 au fost distruşi, iar 48.000 au fost donaţi pentru cercetare.
Să adăugăm la acest tablou sumbru faptul
că un procent covârşitor din cei păstraţi pentru fecundare in vitro au murit în
diferite faze ale ale evoluţiei, până la naştere. Se cunoaşte că, în mod real,
la nidare, procentul de reuşită este de
1/10 sau 2/10.
Trebuie să
subliniem faptul că viaţa umană începe din momentul conceperii. Aceşti copii
micuţi, abia concepuţi, sunt ''cei mai mici'' fraţi şi surori ai noştri. Şi în
acest sens sunt spuse cuvintele Mântuitorului:
''Adevărat zic
vouă, într-ucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, mie
mi-aţi făcut.''
Diagnosticul prenatal
Tehnicile moderne permit aflarea foarte
multor informaţii despre viaţa copilului în uter. Pe această cale o femeie
însărcinată poate fi pusă în gardă asupra eventualelor malformaţii ale fătului.
Cel mai frecvent test de diagnostic este amniocenteza, care se realizează după
a 16 - a săptămână de sarcină. Metoda constă în introducerea unui ac subţire
prin peretele abdominal, sub ghidaj
ecografic, extragerea unei mici cantităţi de lichid din sacul amniotic din uter
şi examinarea celulelor fătului recoltate. O altă metodă este tehnica
eşantioanelor cu vilozităţi corionice şi se realizează la a 11-a săptămână de
sarcină. Ea constă în analizarea cromozomilor din celulele prelevate din
placentă, prin biopsie. Ceea ce
trebuieşte scos în evidenţă este că motivul principal pentru care se recurge la
diagnosticul prenatal nu este aflarea datelor necesare unei naşteri fără
riscuri ci identificarea deficienţelor genetice. Pericolul unor eventuale
malformaţii îi determină pe părinţi să avorteze copilul. Ceea ce nu se ştie foarte bine este
că oricât de perfecţionate ar fi tehnicile de diagnostic, rezultatul nu este
niciodată sigur, iar riscurile sunt multiple. În urma acestor intervenţii, care
presupun pericolul înţepăturii cu acul în timpul puncţiei, mulţi copii au rămas
mutilaţi. Studii recente arată că testele de diagnostic (chiar amniocenteza) au
o anumită influenţă asupra dezvoltării membrelor copilului. Pot suferi,
bineînţeles, infecţii cauzate de puncţie, şi femeile. . În Marea Britanie,
testele cu vilozităţi corionice produc o rată a pierderii de sarcină între
2-5%.
Deci, în primul rând, trebuie
să reţinem căci
cu toată tehnica
înaltă, un
Articol primit de la Provita-Falticeni pentru Botosaneanul Ortodox
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu